Tot pe 15 iunie a
fost sfințit drapelul tricolor, a fost înființat fondat lagărul de
exterminare de la Auschwitz, s-a născut Demis Roussos, cântăreţ grec.

Mormântul lui Eminescu dimn Cimitirul Bellu

1848: A fost sfinţit drapelul naţional tricolor, cu deviza
„Dreptate, Frăţie”

Tricolorul ca simbol
al naţiunii româneşti apare la începutul secolului XIX odată cu renaşterea
naţională a României : astfel, este de remarcat prezenţa celor trei culori
în canafuri şi în picturile de pe pânza drapelului răscoalei lui Tudor
Vladimirescu, în cadrul căreia li se atribuie pentru prima oară semnificaţia:
„Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor), Frăţie (roşul
sângelui)”.

Drapelul tricolor

Tricolorul a fost
adoptat întâi în Ţara Românească, în 1834 ca drapel de luptă,
când domnitorul reformator Alexandru D. Ghica a supus aprobării
sultanului Mahmud al II-lea modelul drapelelor şi pavilioanelor
navale de luptă. Acest model era un „steag cu faţa roşie, albastră şi galbenă,
având şi acesta stele şi pasăre cu cap în mijloc”. Curând, ordinea culorilor a
fost schimbată, astfel încât galbenul să apară în centru.   

În 1848,
steagul adoptat de către revoluţionari ca drapel al Ţării Româneşti a fost
tricolorul albastru-galben-roşu (cu albastrul sus, deci, conform semnificaţiei
„Libertate, Dreptate, Frăţie”). Acest tricolor apare atunci de asemenea în
Moldova, în Ardeal (de exemplu la Adunarea de la Blaj) şi până
la Paris (unde este arborat la 26 aprilie 1848) de către
studenţii români care salutau noul guvern revoluţionar cu un tricolor „ca semn
al unirii moldovenilor cu muntenii”. 

1889: S-a
stins din viață genialul poet român Mihai Eminescu

În dimineaţa de 15 iunie, în  sanatoriul de boli
mintale al doctorului Şuţu, situat pe Strada Plantelor din municipiul
Bucureşti, se stingea din viaţă, la doar 39 de ani, după o cruntă suferinţă,cel
care a fost poetul genial al românilor, Mihai Eminescu.

A murit singur, cum au fost de altfel ultimii ani din viaţa
sa, dar poezia i-a  fost alături până la ultima suflare. Potrivit
eminescologului Nicolae Georgescu,  în halatul poetului mort s-au găsit
ultimele sale versuri, premonitoare:

“Atâta foc, atâta cer

Atâtea lucruri sfinte

Peste’ntunericul vieţii

Ai revărsat, părinte!”.

Mihai Eminescu FOTO: Arhivă

Pe ultimul drum, poetul a fost condus de puţinii prieteni şi
apropiaţi, printre care Mihail Kogălniceanu, Toderiţă Rosetti (fratele Elenei
Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu, mulţi studenţi şi elevi ai Şcolii
Normale de Institutori din Bucureşti. Din partea studenţilor a rostit câteva
cuvinte emoţionante Gheorghe Calmuschi, botoşănean ca şi poetul.  “Şi noi
care te am iubit şi te am preţuit atât de mult îţi vom dezmierda cu lacrimi
multă vreme mormântul tău şi l vom corona cu flori de tei, pronunţând numele
Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cât o lume întreagă”.

Necrologul a fost rostit de Grigore Ventura, prim-redactor
la ziarul „Adevărul”, care a spsu: „Acela ce zace aici înaintea noastră n-a
fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toţi îl plângem; dar lacrimile noastre, ale
tuturor, se vor schimba în rouă roditoare şi binefăcătoare sub razele luminoase
ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”.

1940: A
fost fondat lagărul de exterminare de la Auschwitz, destinat inițial
oamenilor politici din Polonia

Complexul de la Auschwitz-Brikenau a funcţionat, potrivit
istoricilor, în perioada mai 1940 – ianuarie 1945, înfiinţat în 1940, în sudul
Poloniei, în apropierea unui nod feroviar important care făcea mai accesibil
transportul deţinuţilor. Circa 1,1 milioane de oameni au murit în lagăr, iar
metoda principală de exterminare au fost camerele de gazare, în care victimele
erau ucise cu gazul Zyklon B.

90 la sută dintre victimele lagărului au fost
evrei, cărora li s-au adăugat 150.000 de poponezi ne-evrei, peste 20.000 de
romi şi 15.000 de prizonieri sovietici, precum şi zeci de mii de oameni de alte
naţionalităţi. Mulţi dintre cei care nu au fost ucişi în camerele de gaze au
murit din cauza foametei, a muncii forţate, a bolilor infecţioase, a
execuţiilor individuale şi a experimentelor medicale. Cadavrele celor ucişi
erau arse în crematorii imense.

Auschwitz FOTO: Pixabay

Lagărul de concentrare nazist Auschwitz-Birkenau, situat
lângă Auschwitz, a fost eliberat de Armata Roșie la 27 ianuarie
1945. Între 1941-1945, aproximativ 1,4 milioane de oameni au fost uciși în
lagăr, dintre care majoritatea erau evrei, dar și polonezi, țigani și
prizonieri de război sovietici. În 1947, pe locul fostului lagăr de
concentrare a fost înființat un muzeu memorial. 

1946: S-a născut Demis Roussos, cântăreţ grec
(d. 2015)  

Roussos a atins pentru prima dată succesul ca membru
(vocalist şi basist) al formaţiei Aphrodite’s Child, în care a fost coleg
cu Vangelis. Împreună au înregistrat cântece precum „Rain and Tears”,
„Marie Jolie” şi „It’s Five a Clock”, iar la începutul anilor ’70 au lansat
albumul conceptual 666.

După această etapă, Roussos şi-a investit energia în propria
carieră solo. În timp ce primul său album a fost un proiect necomercial, Demis
Roussos s-a orientat mai târziu spre genul şlagăr, lansând cântece precum
„Forever And Ever”, „Goodbye, My Love, Goodbye” şi „My Friend the Wind”. A
cântat în mai multe limbi.

De-a lungul carierei sale, Roussos a vândut peste 60 de
milioane de albume în lumea întreagă.

1977: A fost
inaugurat, la Paris, atelierul lui Constantin Brâncuși

 Atelierul a fost reconstituit
pe esplanada Beaubourg, intr-o constructie izolata de cladirea Muzeului de Arta
Moderna. Spatiul cuprinde 148 de sculpturi si incearca sa redea atmosfera
atelierului sculptorului din Impasse Ronsin.

Constantin Brâncuși (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj — d.
16 martie 1957, Paris) a fost un sculptor român cu contribuții covârșitoare la
înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin
Brâncuși a fost ales membru postum al Academiei Române. Francezii și americanii
îl desemnează, cel mai adesea, doar prin numele de familie, pe care îl scriu
fără semne diacritice, Brancusi, pronunțându-l după regulile de pronunțare ale
limbii franceze.

1985: A avut
loc, la Ploieşti, ultimul spectacol al Cenaclului Flacăra, interzis de către
autorităţile comuniste

Fenomenul numit Cenaclul Flacăra s-a stins într-o noapte
furtunoasă la Ploieşti, pe 15 iunie 1985. Concertul susţinut de Adrian Păunescu
pe stadionul Petrolului s-a încheiat cu 6 morţi şi 100 de răniţi. Episodul
sângeros, trecut sub tăcere de autorităţile comuniste, a dus la interzicerea
Cenaclului.

Cenaclul Flacăra umplea stadioane FOTO Albumul Cenaclul Flacăra 1983-Electrecord

După 12 ani de spectacole şi concerte, demarate în 1973,
Cenaclul Flacăra a fost interzis în anul 1985. Ultima reprezentaţie, cea care a
dus la închiderea Cenaclului de către autorităţile comuniste, s-a desfăşurat la
Ploieşti, pe stadionul echipei Petrolul, în ceea ce se anunţa o frumoasă seară
de vară, pe 15 iunie.

Era spectacolul cu numărul 1.615 al Cenaclului condus de
Adrian Păunescu, concerte care ajunseseră la acel moment la nivelul actualelor
turnee ale artiştilor străini. Sălile de spectacol şi stadioanele din ţară erau
neîncăpătoare şi se vorbea deja despre un fenomen, „Woodstock-ul românesc“.

Amintirile unui martor ocular anonim

Sub protecţia anonimatului, un „martor ocular“ a povestit în
mediul online experienţa, din perspectiva „puştanului de 17 ani“ pe care îi
avea la spectacol. „Am fost pe stadion atunci. La tribuna a doua era
întuneric şi lume puţină, răzleaţă, sau cupluri care se îmbrăţişau şi se
sărutau. (…) La un moment dat, a început o vijelie năprasnică ce a smuls cortul
care acoperea scena unde se ţinea spectacolul, undeva pe gazon în fata tribunei
întâi, la mijlocul terenului. Vijelia a fost extraordinar de puternică şi s-a
întrerupt şi curentul. Păunescu nu a încetat să vorbească şi să recite poezii.
Încerca să ţină lumea în priză, sperând că o să înceteze vântul şi spectacolul
o să continue. Dar nu a fost aşa. Ne ţineam de barele de metal de pe ultimul
rând să nu ne ia pe sus vântul. Era întuneric beznă şi vântul scotea zgomote
puternice, parcă urla“, povesteşte fostul fan al Cenaclului Flacăra.

2019: S-a stins din
viață Franco Zeffirelli, regizor italian de film (n. 1923) 

Zefirelli, care s-a născut la Florența, a devenit cunoscut
pentru spectacolele de operă şi pentru adaptările cinematografice ale unor
opere de Shakespeare, pentru care a şi primit două nominalizări la Oscar.

A intrat la Universitatea din Florenţa pentru a studia
arhitectura, în anii studenţiei implicându-se în spectacolele companiei de
teatru a universităţii. În timpul ocupării Italiei de către trupele germane, în
cel de-al Doilea Război Mondial, Zeffirelli a întrerupt studiile şi a lucrat ca
translator.

Franco Zeffirelli FOTO: Arhivă

După încheierea războiului, a mers la Roma pentru a urma o
carieră în teatru. S-a alăturat companiei Morelli-Stoppa a lui Luchino
Visconti, unde a fost atât actor cât şi regizor de scenă. A lucrat cu Visconti
la pelicula „La terra trema” (1948), dar şi la alte producţii.

 Producţia „Romeo
and Juliet”, lansată la 8 octombrie 1968, a constituit una dintre cele
mai reuşite pelicule ale regizorului italian, care a fost şi nominalizat la
Oscar şi la Globurile de Aur pentru cel mai bun regizor, menţionează www.imdb.com. Pentru această
producţie a primit premiul „David di Donatello”. 

Seria televizată „Jesus of Nazareth” (1977) a fost
un succes apreciat atât de publicul larg cât şi de critici.

Pelicula biografică „Callas Forever” (2002), un
omagiu adus artistei internaţionale Maria Callas, a fost filmată în Bucureşti,
Andaluzia şi Paris şi a fost un succes atât din punct de vedere al încasărilor,
cât şi în ceea ce priveşte costurile.

În 1999, a fost recompensat cu premiul special al
Festivalului internaţional de film „Karlovy Vary” pentru contribuţia
sa la dezvoltarea cinematografiei mondiale. A obţinut, în 2003, premiul
Festivalului internaţional de film de la Palm Springs pentru munca depusă în
calitate de regizor.