„In
Absentia” a schimbat radical nivelul și traiectoria artistului Steven Wilson și
a trupei cu care multă vreme s-a identificat, Porcupine Tree.

Acest album este
atât de bun încât revine aceeași întrebare referitoare la artiștii subestimați:
„cum adică, în vara lui 2002 erau doar 30 de oameni la concertul Porcupine Tree
de la East Club din Cambridge? Muzica asta ar trebui să umple stadioane, să
aibă monument în fiecare oraș care are cel puțin o sală de concert și un
magazin de discuri!” Pentru că nu e niciodată vorba doar de muzică, ci de
oportunități, de industrie, de contractul semnat și de cei care te pot ajuta să
apari pe piață și pe scenă, adunând public numeros. Contractul cu Lava Records
a ajutat trupa să promoveze albumul, dar au și avut ce promova: cea mai bogat
luminată prezentare a prog-ului modern și lansarea unei noi noțiuni:
„progressive metal”.

„In
Absentia” a apărut la două luni după acel concert, fiind unul dintre cele două
producții scoase cu o editură majoră. În termeni comerciali a fost un eșec,
chiar dacă a depășit cu mult vânzările tuturor albumelor anterioare adunate la
un loc. În termeni muzicali, a fost și rămâne fabulos. A reformat trupa, a
adunat mai mult public și a deschis o nouă eră a muzicii inteligente. De aceea
am ales acest album și nu altele cel puțin la fel de bune, cum ar fi „Deadwing”
sau „Fear Of A Blank Planet”. Cel puțin după 20 de ani, „In Absentia” are
aceeași statură a primului mare album de prog din secolul XXI, care combină
atât de bine melodicitatea, virtuozitatea și greutatea sonoră încât modelează
ceea ce urmează. Același drum care a deschis perspectiva multor trupe avea să
fie cu cens unic pentru Porupine Tree, care s-a dizolvat după aproape un
deceniu. Dar probabil că în 2002 nici Steven Wilson nu știa asta. Iar eu scriu
aceste rânduri după ce i-am văzut la Berlin, în turneul de promovare a
albumului „Closure/Continuation”, după ce s-au reformat și înaintea concertului
lor de la Sibiu, unul dintre puținele de dinaintea dispariției totale. Poate
așa va fi, dar tot e bine că Porcupine Tree au făcut ceva istorie înainte de a
se juca de-a dispariția. Revenind la „In Absentia”, pot spune că trecerea
evidentă la alt nivel s-a datorat condițiilor de producție dar mai ales unui
important adaos la componența grupului.

Cu un an
și jumătate înainte de a intra în trupă, Gavin Harrison a văzut un concert cu
Porcupine Tree la Shepherd’s Bush Empire în Londra. El era deja tirtat prin
colaborări cu artiști majori, cum ar fi Level 42, Incognito sau Lisa
Stansfield, și a apărut pe un album solo produs de fostul claviaturist de la
Japan, ajuns la Porcupine Tree, Richard Barbieri. N-a prea fost impresionat de
muzică, în schimb a fost surprins de numărul de spectatori în raport cu
potențialul comercial al muzicii. Steven Wilson trăia alt fel de emoții, mai
mult provenite din frustrare. Porcupine Tree începuse ca un proiect de dormitor
creat de un singur om influențat de XTC, trupa care la un moment dat a scos două
albume sub un alt nume (Dukes Of Stratosphear) și ajunsese o trupă reală pe la
mijlocul anilor ’90. Spre finalul deceniului, Wilson hotărâse să întrerupă
experimentele amorfe și să vireze spre pop. Albumele „Stupid Dream” și
„Lightbulb Sun”, apărute în 1999, respectiv în 2000 erau pline de refrene și
structuri convenționale. Era cea mai clară abordare orientată spre radio, fără
a fi însă difuzată la radio. Exista un mic progres, fiecare album se vânduse în
50-60.000 de exemplare. Nu era rău, dar cu siguranță se putea mai mult, iar
Steven Wilson știa cel mai bine asta. Și știa și ce trebuie pentru asta.
Oportunitatea se crea printr-un cumul de forțe artistice și de business. Cele
două forțe purtau numele de Andy. Primul, Andy Leff, un producător american cu fler,
specializat în lansări pop dar și pasionat de prog, a simțit că Porcupine Tree
pot face piese complexe și în același timp să-și facă loc prin topuri. Leff a
aranjat o întâlnire prin intermediul lui Richard Allen, managerul trupei,
proprietarul primei lor case de discuri, Delirium. Primul Andy susținea ideea
că Porcupine Tree merită un contract cu o casă de discuri mai mare, și tot el e
cel care i-a dus în acea direcție. Vorbea serios, spre mirarea muzicienilor
aflați la un grad ridicat de scepticism prin prisma experiențelor anterioare.
Așa au ajuns la cel de-al doilea Andy, Andy Karp, un ”executive” de la Lava
Records din New York. Karp era un bun afacerist dar și un mare iubitor de
muzică, cu cunoștințe bogate și postere pe pereți. Cultura muzicală l-a ajutat
să vadă mai departe, să creadă că există public larg pentru Porcupine Tree.
Vedea un spațiu favorabil pe piață unde acest gen putea fi promovat. Nu l-ar fi
văzut dacă nu i-ar fi plăcut rock-ul progresiv.

Wilson
l-a întâlnit pe Karp și a fost cucerit de pasiunea lui pentru muzică și de
faptul că deținătoarea editurii Lava, Atlantic, avea buzunare adânci. Asta
însemna studio bun și promovare masivă. Wilson nu prea voia să semneze cu o
casă mare, nu dorea să fie un pește mic într-o apă mare. E mai bine să fii cea
mai bună trupă de la o editură mai mică. Contracul cu Lava era totuși cea mai
bună mișcare. Steven avea 33 de ani, Richard avea 43, nu erau chiar boboci, însă pentru casa de discuri a
fost un curajos act de credință. Tool și
Radiohead reușiseră prin același tip de viziune.

Muzica
exista într-o oarecare măsură, erau destule piese scrise pentru un nou album,
dar nu sunau la fel de glorios ca modelele din anii ’70 apropos de prog. Stilul
era mai apropiat de recentele producții lansate, însă Steven asculta muzică
non-stop și pregătea intrarea în scenă a unui nou tip de sunet: metal.
Ascultase destul Iron Maiden și Saxon în anii ’80 iar de curând un jurnalist îi
prezentase o trupă suedeză, Opeth, care avea aceeași intenție de a trece la alt
nivel. Erau de aceeași parte a experimentului, a îmbinărilor ingenioase, a
negării granițelor scenei metal. Opeth, Meshuggah, acolo era inovația. A
devorat noile sunete și a mers pe fir, privind ca de obicei înainte, către ce
poate face diferit. A găsit imediat elemente care pot fi incluse în propriile
piese. Entuziasmul a crescut când l-a cunoscut pe Mikael Akerfeldt, liderul
Opeth. La fel ca și Wilson, Akerfeldt era un mare iubitor de rarități și
inedite muzicale și între timp devenise fan Porcupine Tree. Cei doi au devenit
buni prieteni, cu aceeași plăcere de a asculta muzică și dorință de a provoca
regulile din domeniul în care excelează. În 2001, Wilson a produs „Blackwater
Park”, albumul Opeth, fiind tot mai convins de potențialul sunetelor grele.
Prietenia lor a mai avut un rezultat admirabil pe plan muzical: proiectul Storm
Corrosion, cu album scos în 2012. Putea face ca și trupa lui să sune mai cu
viață, mai cu forță, nu-i păsa că se depărtează de tipicul estetic al anilor
’70. Asta a fost de fapt mutarea cea mai eficientă. „Lăsați chitarele cu
”distors” să vină la mine!”

Inteligentul Steven s-a prins imediat cum poate include
riff-urile metal în structura pop reținând melodia și alte aspecte de
atractivitate. Apoi armoniile pline, măsurile compuse și virtuozitatea într-o
producție de maxim nivel. Cu o ureche la mainstream și cu una la extrema
creativă a metal-ului. Peste toate, abilitatea de a crea o poveste sau o stare
în fiecare piesă, de-a lungul fiecărui album. Și uite așa asculți ceva nou,
dichisit și total adictiv. Și unic.

Un alt aspect al sound-ului distinct obținut de Porcupine
Tree este felul în care sunt folosite claviaturile. Richard Barbieri nu e
călare pe solouri, ci preferă să îmbogățească sunetul cu ton și armonie.
Înregistrează fără prea multe complicații, liber de indicațiile lui Wilson,
care oricum nu ar putea găsi soluții mai bune. Hammond, Mellotron, Fender
Rhodes sfânta triadă analogică, plus sintetizatoare analogice precum Prophet-5
sau Roland System 700. Aceste sunete estetic potrivite ridică albumul și-i oferă
calitate organică, atemporală. Sunetele digitale datează muzica, îți arată când
e făcută. Sunetele analogice o fac fără vârstă.

Spuneam
că Wilson se apucase de noile piese înainte de revelația metal, iar asta o
putem auzi pe piese precum „Trains” sau „The Sound Of Muzak” (despre cum
industria muzicală ucide muzica). Apoi, noua viziune a început să-și imprime
semnele: „Blackest Eyes”, „Strip The Soul”, „The Creator Has A Mastertape”.
Apoi „Heartattack In A Layby”, piesă pe care chitara abia există. Toate indicau
noua direcție a unei trupe în plină schimbare. Componența cu care Porcupine
Tree a intrat în noul secol îi avea pe Steven Wilson, Richard Barbieri,
basistul Colin Edwin și bateristul Chris Maitland. Aici a intervenit schimbarea
de care pomeneam mai devreme.

Maitland
era anxios în privința noului angajament, nu era pregătit pentru a ține pasul
cu noul ritm, exact înainte de a pleca la New York pentru înregistrări. Se
concentra greu iar asta a provocat tensiune până la momentul în care lui Steven
i-au venit dracii iar Chris l-a lipit de un perete. S-au împăcat după un an,
când au lucrat împreună la albumul de debut al proiectului Blackfield, dar acea
situație a lăsat trupa Porcupine Tree într-un impas. Acela a fost momentul în
care Gavin Harrison, unul dintre cei mai buni bateriști ai planetei, a primit
un telefon de la un vechi prieten. „Bateristul nostru a plecat, nu vrei să vii
la noi?”. I-au plăcut și piesele, era atras de ritmica Meshuggah, deci s-a
împrietenit repede cu Steven. Nu mai cântase o muzică atât de „heavy”, dar în
cele din urmă, stilul lui solid și elaborat a devenit parte definitorie din
noua epocă Porcupine Tree. A fost una din situațiile acelea în care totul a
mers fantastic de bine. Repertoriul era bun, trebuia cântat bine, a venit
Gavin, a înregistrat și a rămas în trupă.

Când a
ajuns la New York, la începutul lui 2002, grupul completat de Gavin Harrison a
găsit un oraș încărcat emoțional, la doar câteva luni după 9/11. Vindecarea
menținea ceva în aer, un sentiment care e posibil să fi influențat starea
muzicii. Poate nu direct, dar ceva era acolo. Steven Wilson lucra la album în
septembrie, iar când a văzut știrile, a abandonat munca și a urmărit stupefiat
imaginile. Cred că așa am făcut toți. Abia după aceea a scris o piesă sub influența
emoțională a acelui moment. Este titlul care încheie albumul, „Collapse The
Light Into Earth”. Nu este o piesă despre 9/11, nu face parte din seria
dedicațiilor de doliu, dar conține starea de șoc prin care toți am trecut.
Durere, așa cum simțim și la „Ne Me Quitte Pas” a lui Jacques Brel.

Trupa era
protejată de tumultul emoțional al orașului în Studiourile Avatar, funcționale
din 1977, cunoscute înainte sub numele de Power Station (au revenit între timp
la acest nume), unde o zi de înregistrare costa 2000 de dolari. Inginer de
sunet era Paul Northfield, care tocmai terminase de înregistrat „Vapor Trails”
al trupei Rush. Deci Lava records tratau serios proiectul. Gavin Harrison a
tras peste tobele de pe benzile demo în cinci zile în loc de 14, chitarele și
basul au fost ți ele înlocuite, vocile au rămas cam aceleași, treaba a mers
destul de repede, lui Steven nu-i place să piardă vremea cu căutări, vine
întotdeauna cu temele făcute, dar și așa a costat o avere, cel puțin în
percepția de acum. Atunci, lumea muzicală încă nu era sufocată de download-ul
ilegal. Totuși, 400.000 nu e puțin, nici acum nici în 2002. La cald, pentru că
dacă socotim valoarea muzicală și impactul albumului, e mizilic. În trei
săptămâni au tras 16 piese, dintre care 12 au rămas pe varianta originală a
albumului. Spun originală, pentru că varianta finală, reeditată și
remasterizată în 2021 mai conține trei piese. 

„In
Absentia” a fost lansat pe 24 septembrie 2002. Coperta atrage atenția cu un
autoportret al artistului danez Lasse Hoile, devenit „al casei” pentru Steven
Wilson, Porcupine Tree, Blackfield precum și pentru Dream Theater. Imaginea
reflectă perfect temele albumului, absența și nebunia dar e în afara
tendințelor dominante ale perioadei, ceea ce nu însemna neapărat un pas înapoi.
Grafica lui Lasse Hoile continuă tema absenței prin includerea unor imagini
cu oameni și locuri idilice zgâriate de mișcarea febrilă a unui cuțit. ”Asta e
coperta!” a exclamat Steven Wilson când a văzut prima dată imaginile create de
Lasse, la fel ca Jean-Michel Jarre când a văzut într-o expoziție pictura numită
„Oxygene”. Coperta lasă de înțeles că ceva lipsește. Ochii aceia care par a se
fi rotit în cap, arătându-și albul, goliciunea lor poate avea legătură cu
goliciunea sufletului. Așa cum putem oberva, ideea se repetă și pe următoarele
albume. „Deadwing” arată din spate un cap, fără a-i arăta ochii, „Fear Of A
Blank Planet” arată ochii șterși ai unui copil iar ”The Incident” arată o mână
care acoperă un chip, în așa fel încât să nu-i vedem ochii. Albumele solo ale
lui Steven Wilson preiau parțial tema: o mască de gaze acoperă acoperă chipul
de pe „Insurgentes”. Pe „The Raven That Refused To Sing”, fantoma are ochi goi.
Ochii lui Steven abia se văd pe coperta lui „Cover Version” iar pe „To The Bone”
sunt închiși. Pe toate aceste imagini, calea către suflet e obturată.

Vânzările
au început lent și au continuat la fel. Topurile erau timid populate în
Germania și Franța, deloc în America și Marea Britanie. O primă reacție sub
așteptările celor de la Lava Records, care deja căutau vina la Steven Wilson.
Acesta, la rându-i, spunea că e greșit să lansezi trei single-uri în același
timp, chiar dacă vizează formate radio diferite, afectează atenția publicului.
Ideea era că Porcupine Tree era încă un produs greu vandabil (se vânduseră cam
100.000 de copii). Cum vinzi o trupă care un minut cântă metal, apoi trip-hop,
apoi rock progresiv? Muzica cu trei acorduri se vindea bine, muzica lor era
greu de preluat în audiența generală. Dar „In Absentia” rămâne crucial,
semnificativ pentru ce a urmat: un alt fel de public. Odată ce radiourile metal
au difuzat „Blackest Eyes”, iar Porcupine Tree și-au asociat numele cu Opeth,
s-a petrecut schimbarea de audiență. Grupul restrâns de fani care au trecut
prin rockul progresiv-psihedelic, cu accente aproximative de pop a fost
absorbit de armatele de „metalheads”. Ascultă și tu „Blackest Eyes”, „Wedding
Nails” sau „Strip The Soul” și vei găsi izbitoarea justificare.  Din punct de vedere comercial, dacă Porcupine
Tree ar fi continuat în maniera albumelor „Stupid Dream” și „Lightbulb Sun”, ar
fi avut poate mai multe șanse de a convinge scena neo-prog. Așa, riscul asumat
a dus la o schimbare mult mai importantă. Succesul comercial dubitabil al
albumului „In Absentia” a fost radical invers proporțional cu impactul
artistic. Nu a schimbat doar o trupă, ci întregul curs al rock-ului progresiv
din acel moment.  Nu au fost primii care
personalizau asocierea dintre virtuozitate și sonoritatea metal, au fost destui
între Rush și Dream Theater care au reușit asta, însă nimeni nu a făcut-o mai
aprofundat decât Steven Wilson. Publicul i-a luat în brațe în număr din ce în
ce mai mare și tot mai multe trupe sunau sub influența lor. Evident, Wilson a
preluat cu modestie complimentele, dar știa foarte bine ce a reușit. A făcut
asta tot timpul, dar pentru prima dată, ineditul și inovația își primeau
răsplata justă.

Ce
diferență între 1992 și 2002, ce salt în privința sunetului, ce texte, ce piese
atractive, care se dezvăluie treptat în spiritul marilor opere de artă!
Rezultatele obținute la început de Steven în studioul lui de acasă sunt
remarcabile, era clar de atunci că ce atinge sună bine, dar cum sună „In
Absentia”, ce grozăvie! O combinație perfectă de elemente care au dominat
stilul trupei până la final.

În 1987,
Steven Wilson a decis să înființeze o trupă imaginară. În 2010 a dizolvat-o,
numai că în tot acest răstimp, fantezia lui Steven s-a transformat într-una
dintre cele mai  puternice entități
muzicale care au prins trecerea între secole, între banda de magnetofon și
streaming, între studioul domestic și marile uzine ale industriei. Le-au luat
pe toate și au scos din ele tot ce se putea mai bun. Au trăit din plin o
tranziție la care au contribuit cu o muzică senzațională, care conține absolut
tot ce poate conține rodul creativității contemporane, într-o permanentă
schimbare, evocând muzical fragilitatea, sfidând-o în inteligentul proces de
evoluție și afirmare. Aveam mare nevoie de Steven Wilson, de tot ceea ce a
făcut el. Muzica ne oferă recurent oameni geniali, dar…