Armenia este doar cea mai recentă țintă a presiunilor și nemulțumirilor Rusiei pentru că Erevanul adoptă o postură din ce în ce mai pro-occidentală, după ce a pierdut fără drept de apel Nagorno-Karabakh fără ca Rusia sau Tratatul de Securitate Colectivă să fi intervenit în vreun fel în conflict. Reacția evidentă la absența oricărei probe de susținere a fost renunțarea la cât mai multe constrângeri ruse și încercarea de a prelua singură responsabilitatea propriei securități și apărări, cu sprijin financiar și de reforme occidentale. Ultima reuniune la Bruxelles a Grupului de lucru comun SUA-UE pentru sprijinirea rezilienței Armeniei a determinat un strigăt de mânie al MAE rus care vede cum pierde și acest partener din spațiul post-sovietic. Perspectivele reacției Kremlinului se situează în jurul a trei direcții, așteptate la Erevan: lovitură de stat, presiuni economice sau constrângeri militare.

Plan de reziliență și dezvoltare al Armeniei, de 270 milioane de euro

Vineri, 5 aprilie, s-a reunit la Bruxelles Grupul de Lucru de nivel înalt UE-SUA-Armenia alcătuit din Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, Înaltul Reprezentant al UE pentru politică externă, Joseph Borell, Secretarul de Stat al SUA, Antony Blinken, șeful USAID, Samantha Power și premierul Armeniei, Nikol Pashinyan. Simpla lectură a participanților subliniază o reuniune de prim plan a cărei relevanță este dincolo de afirmarea sprijinului pentru suveranitatea, democrația, integritatea teritorială și reziliența socio-economică a Armeniei, ci vizează o adevărată întoarcere pe călcâie a Erevanului spre Occident, acolo unde caută sprijinul necesar pe dimensiunile de securitate și prosperitate, mișcarea strategică marcând o schimbare geopolitică fundamentală.

E adevărat, în subsidiar, acțiunea e menită să-l sprijine pe premierul armean la nivel intern dar și în întreprinderea sa de a face mai ușoară înghițirea pilulei amare a înfrângerii și pierderii Nagorno-Karabakhului și preluării controlului său de către Azerbaidjan – de al cărui teritoriu aparținea formal regiunea ocupată de Armenia în 1994 – și a ușura acordul de pace și închiderea turbulențelor în Caucazul de Sud. De asemenea, un alt obiectiv este îndepărtarea Armeniei din sfera de influență iraniană, care s-a extins pe vidul creat de reacția publică față de Moscova. De aceea formula canonică din comunicat vizează sprijinirea de către SUA și UE a unui viitor prosper, stabil, pașnic, sigur și democratic al Armeniei și al regiunii și-i oferă o extindere a cooperării și o întărire a rezilienței inclusiv în domenii cheie precum reformele politice, dezvoltarea economică și sprijin umanitar.

SUA și UE s-au angajat să sprijine direct Armenia în domeniile mobilității, bunei guvernări, aplicarea legii, comerț, conectivitate, agricultură, energie și tehnologie. În fapt, este o adevărată aplicare posibilă a variantei accederii pe componente în UE cu dimensiunile evocate, dar propunerea conține și sprijinul tehnologic direct, după ce Armenia a reacționat și expus public, ulterior a blocat orice tip de schemă de ocolire a sancțiunilor de către Rusia, care utiliza companii armene. De altfel, baza acestei acțiuni a constituit-o înregistrarea de progrese substanțiale după 2018 pentru reformele democratice și din justiție, lupta împotriva corupției și edificarea statului de drept. UE va întări Acordul de Parteneriat întărit și comprehensiv (CEPA) cu un Plan de reziliență și creștere de 270 milioane de euro pentru perioada 2024-2027, iar SUA va acorda o asistență de dezvoltare de 65 milioane de dolari în anul fiscal în curs.

Deja UE a mobilizat 550 milioane de euro în investiții prin granturi și garanții în Armenia în cadrul Planului Economic și de Investiții, lansat în 2021, în timp ce SUA lucrează la diversificarea comercială și atragerea de investiții americane în domenii de înaltă tehnologie, creșterea cooperării cibernetice și extinderea infrastructurii tehnologice, dar și explorarea fezabilității noilor opțiuni de energie nucleară. Li se adaugă sprjinul umanitar pentru cele 100.000 de persoane dislocate și refugiate de peste 38,4 milioane euro și peste 31 milioane de dolari începând din 2020.

Amenințările Kremlinului: “iresponsabilitate”, “abordări destructive” pentru aducerea în Caucaz a “interferențelor extra-regionale”

Reacția Rusiei lui Putin a fost furibundă și a vizat amenințarea directă și explicită a Armeniei chiar prin purtătoarea de cuvânt a MAE rus, celebra Maria Zaharova, deja cunoscută internațional pentru lipsa totală de diplomație și nuanțe în abordările sale. Rusia acuză, astfel, Armenia, dar și Occidentul, pentru „interferența extra-regională”, pentru “iresponsibiltate” și abordare “destructivă” care poate antrena “cele mai negative consecințe pentru stabilitatea, securitatea și dezvoltarea economică” și o “creștere incontrolabilă a tensiunii” în regiune. MAE rus susține că Occidentul vrea “să atragă Caucazul de Sus într-o confruntare geopolitică” între Rusia și Occident, o temă recurentă prin care Kremlinul a început să cultive imaginea perspectivei confruntări violente cu Occidentul în Ucraina și oriunde în lume, ca teză a războiului informațional pe care îl cultivă.

Dar diatribele belicoase ale MAE rus nu s-au oprit aici, ci au amenințat explicit guvernul Armeniei că merge pe calea greșită, că abordează greșit treburile securității și ale economiei și că va determina un exod al populației care va duce la o situație similară Ucrainei – în fapt o amenințare directă cu războiul pentru simplul motiv că Armenia și-a exercitat suveranitatea de a decide cum să-și soluționeze problemele de securitate și dezvoltare economică departe de dependența și subordonarea față de Rusia. De altfel, MAE rus a acuzat Occidentul că păcălește astăzi Armenia pentru a se retrage din Organizația Tratatului Securității Colective și din Uniunea Economică Euro-Asiatică și a cere retragerea trupelor ruse din Armenia, de la baza din Gyumri și de la Aeroportul internațional din Erevan.

Armenia și-a înghețat participarea la OTSC deja de mai multe luni, ca urmare a neintervenției în sprijinul său în războiul din Nagorno-Karabakh – motivat de desfășurarea unui război pe teritoriul suveran al altui stat de către oficialii ruși și OTSC – iar la 8 februarie s-a consumat la Haga acțiunea formală de aderare a Armeniei la Curtea Internațională de Justiție, cea care a emis formal un mandat de arestare la adresa lui Vladimir Putin pentru deportarea copiilor ucraineni din teritoriile ocupate din Ucraina în Rusia și darea spre adopție a acestora după ce au fost răpiți de lângă familiile naturale. În plus, Armenia a cerut deja la 1 august 2023 retragerea poliției de frontieră rusă din aeroportul internațional Zvartnots, susținând că autoritățile armene au capacitatea să controleze frontiera aeriană armeană fără ajutorul rus care data de 30 de ani, de la câștigarea independenței – o reminiscență a perioadei sovietice când frontierele externe erau păzite de grăniceri și poliție de frontieră unională. MAE rus a calificat drept “distrugere ireparabilă a relațiilor ruso-armene” acest gest și a amenințat cu “reconsiderarea fundamentală a relațiilor bilaterale” după acest moment.

Suma amenințărilor era de așteptat ca replică la eforturile susținute ale Armeniei de a-și crea soluții alternative pentru securitate și garanții occidentale în contextul trădării Rusiei, așa cum este considerată la Erevan absența oricărei dorințe de a sprijini sau interveni în Nagorno Karabakh, în momentul ofensivei azere din octombrie 2020. De asemenea, acest joc al responsabilității este, de asemenea, bine cunoscut, formula de “întoarcere a oglinzii” și acuzare a celuilalt pentru deteriorarea relațiilor pe care o provoci tu însuși.

Tot așa cum nu este deloc nouă tendința de a acuza guvernul armean că nu este independent, că nu reflectă interesele poporului armean când cere acțiuni care nemulțumesc Rusia, pentru a acuza Occidentul că este cel care controlează și determină acțiunile Erevanului și pentru a crea premizele de a susține în viitor că Rusia apără dorințele armenilor. Astfel, din acest punct, orice agresiune rusă asupra Armeniei nu este împotriva poporului, care-și dorește altceva. Rusia pregătește, astfel, o alterare comunicațională a dreptului internațional care să explice cumva agresiunea și, totodată, pretenția sa de a respecta dreptul internațional. Mai ales când agresiunea se traduce în atacuri hibride, așa cum Rusia a lansat la adresa fiecărui stat care a dorit orientarea spre Vest.

Pârghiile Rusiei în Armenia și Caucazul de Sud după declanșarea agresiunii în Ucraina

Rusia a pierdut substanțial din pârghiile sale în Armenia odată cu războiul din 2020, când Armenia a pierdut nu numai cele 7 districte ocupate de la Azerbaidjan, dar și jumătate din Nagorno-Karabakhul pe care îl considera armean. Li s-a adăugat agresiunea militară pe scară largă din Ucraina, deloc apreciată de apărătorii suveranității statelor independente din spațiul post-sovietic. Mai mult, în septembrie 2023, în 24 de ore, Azerbaidjanul a preluat complet regiunea pentru a preveni organizarea unui guvern și puteri separatiste alternative la Stepanakert/Hankendi, după ce aceasta alesese ințial să se dizolve. Cele două acțiuni, fără nici o reacție a Rusiei, au probat lipsa de credibilitate a susținerilor privind parteneriatul strategic și inutilitatea apartenenței la structurile de integrare propuse de Rusia.

În momentul de față, Armenia se așteaptă la câteva tipologii de acțiuni de retaliere ale Rusiei, principala fiind organizarea unei lovituri de stat, presiuni militare din partea trupelor ruse din Gyumri și Erevan sau constrângeri economice. Desigur, ocupația deplină și cucerirea de către Rusia nu este exclusă, dar nu este o amenințare imediată și, desigur, nici una pe care să și-o dorească nici Rusia, nici Iranul vecin, pentru că o asemenea eventualitate ar face ca cele două state să ajungă în contact direct și ar reaprinde rivalitatea istorică dintre ele. Preocupată cu războiul și frontul, Rusia și-a pierdut din prestigiu în percepția populației armene, așa cum și-a pierdut și aura de apărător al Armeniei, de partener strategic căruia i se cuvin toate avantajele și deplinul control militar, economic, securitar și politic în Armenia.

Tensiunile armeano-ruse datează încă de la schimbarea de guvern din 2018, prin drumul democratic și pro-european îmbrățișat de către Pashinyan, dar ele s-au accentuat în 2020 și au atins cote de ruptură în 2023. Încă din primăvara lui 2023 premierul armean nu a exclus o misiune rusă de monitorizare a frontierei armeano-azere, dar astăzi misiunea de pe teren este europeană iar ciocnirile armeano-azere s-au petrecut pe singura porțiune infimă ca dimensiune, aflată sub controlul misiunii ruse și unde misiunea europeană nu are acces. Ruptura reală a avut loc în primele luni ale lui 2024, inclusiv la 6 martie, când Armenia a comunicat formal Moscovei că poliția de frontieră rusă nu va mai fi acceptată să opereze în aeroportul internațional Erevan.

Rusia are tot mai puține pârghii de a pedepsi Armenia, chiar dacă există o dependență de importurile din Rusia, dar această dependență poate fi oricând înlocuită și un asemenea curs de acțiune este în detrimentul Moscovei. Schimbarea de regim la Erevan, pe baza unei lovituri de stat utilizând grupurile de opoziție și organizații paramilitare aemene, inclusiv veteranii din războiul din Karabakh, nu pare să aibă prea multă portanță pentru că populația din Armenia nu e de acord cu revenirea la mâna Rusiei și pentru că încercările anterioare ale opoziției s-au soldat cu eșecuri. Mai mult, nici propaganda și războiul informațional rus în Armenia nu are prea multă priză la populație, înfuriată fundamental pe comportamentul Rusiei. Chiar dacă nu-l plac pe Pashinyan iar propaganda îl afectează pe premier în alegeri, lovitura din Karabakh a schimbat fundamental apetența armenilor pentru orice e legat de Rusia.

Pe de altă parte, orice constrângeri economice nu pot duce decât la o naționalizare și preluare a controlului pe principalele elemente de infrastructură și producție naționale: gazul poate veni fără probleme din Iran – sau, de ce nu, parte a unor acorduri comprehensive, chiar din Azerbaidjan – rețeaua electrică controlată de un oligarh cu cetățenie rusă ar putea reveni la stat ca și căile ferate care sunt parte a Căilor Ferate Ruse, dacă apar constrângeri ruse pe aceste direcții. Cât despre apartenența la Uniunea Economică euro-asiatică, retragerea eventuală ar însemna revenirea produselor armene sau a importurilor pe baza prețurilor competitive din terțe state.

Elementul clar de negociere rămâne baza militară rusă de la Gyumri, închiriată până în 2044, care nu pare a fi simplu de dislocat, chiar dacă dezvoltările cooperării securitare ale Armeniei se mută către Occident. Însă prezența rusă la frontiere va fi retrasă și înlocuită cu cea națională, pregătită după criterii occidentale, așa cum apartenența la CSTO rămâne suspendată și formală, fără relevanță, dacă nu se marchează chiar explicit retragerea Armeniei din organizație. Totuși, pentru Armenia, principala amenințare azi nu este Rusia, ci încă este Azerbaidjanul. Dar dacă se încheie acordul de pace și încep cooperări lucrative între cele două state, cu garanții și relații dominate de implicarea Occidentală în Armenia, evoluțiile se pot schimba dramatic în timp.