Războiul din Fășia Gaza a unit Orientul Mijlociu, iar un nou front panislamic ar putea fi cea mai mare provocare pentru America, în timp ce Iranul își face jocul, scrie politologul Toby Matthiesen, într-o amplă analiză pentru revista Foreign Affairs.

SUA versus Iran FOTO SHUTTERSTOCK

Este limpede acum că războiul din Fâșia Gaza nu se mai limitează la Israel și Hamas. Pe 25 decembrie, Sayyed Razi Mousavi, un înalt oficial al Gardienilor Revoluției, a fost ucis într-un bombardament israelian într-un cartier din Damasc controlat de șiiți. Apoi, pe 2 ianuarie, Saleh al-Arouri, șeful adjunct al Hamas și fondator al aripii sale militare, a fost asasinat cu o dronă israeliană în sudul Beirutului, bastion al grupării militante șiite Hezbollah.

De la atacul Hamas asupra Israelului, în 7 octombrie, Hezbollahul și Israelul au fost implicate aproape zilnic în schimburi de focuri, iar Israelul a asasinat mai multe figuri de rang înalt din Hezbollah. În Marea Roșie, rebelii Houthii, ce aderă la o variantă de șiism, au lansat neîncetat atacuri asupra navelor comerciale, provocând SUA și Regatul Unit să vizeze ținte Houthi în Yemen. În cele din urmă, la sfârșitul lunii ianuarie, după atacul cu dronă asupra unei baze SUA din Iordania efectuat de gruparea umbrelă șiită Rezistența Islamică din Irak și soldat cu moartea a trei militari americani, Statele Unite au răspuns lovind zeci de ținte din Irak și Siria. Pericolul ca acest du-te-vino să ducă la un conflict militar direct între SUA și Iran este cât se poate de real.

După cum au observat mulți, aceste puncte de aprindere arată influența extinsă a așa-numitei Axă a Rezistenței, grupul de miliții susținute de Iran ce atacă interesele israeliene și americane în Orientul Mijlociu. Puțini au observat însă măsura în care acest conflict mai larg a estompat diviziunile sectare care de-a lungul timpului au modelat regiunea. La urma urmei, războaiele civile din Irak, Siria și Yemen au avut o componentă șiit-sunnită; ani de-a rândul, Iranul și Arabia Saudită au invocat loialități sectare în competiția lor veche pentru dominație regională. Totuși, războiul din Gaza a sfidat această tensiune: palestinienii sunt în proporție covârșitoare musulmani sunniți, în timp ce Hamas provine din Frații Musulmani, cea mai importantă mișcare islamistă sunnită, cu rădăcini în Egipt. Cum se face astfel că Hamas și-a găsit cei mai puternici aliați în grupări și regimuri conduse de șiiți din Iran, Irak, Liban, Siria și Yemen?

Dincolo de axa rezistenței, totul se explică prin locul special ocupat de eliberarea palestiniană printre sunniții și șiiții de rând și felul în care războiul actual a transformat acest sentiment într-o puternică forță unificatoare. Într-adevăr, chiar și atunci când tensiunile sectare izbucneau în alte părți, situația palestinienilor a fost mereu un prilej de unire pentru lumea musulmană. În ultimii ani, pe măsură ce liderii arabi sunniți au căutat acorduri de „normalizare” cu Israelul, ignorând din ce în ce mai mult problema palestiniană, guvernul iranian și aliații săi șiiți au devenit principalii susținători ai rezistenței armate palestiniene. Totodată, mutațiile regionale, inclusiv apropierea recentă (martie 2023) dintre Iran și Arabia Saudită, discuțiile de pace între Houthi și Arabia Saudită, precum și schimbarea dinamicii din Irak și Liban, au făcut mai puțin vizibile diviziunile sectare.

Iar acum, după aproape patru luni de război catastrofal, asaltul Israelului asupra Gaza a trezit un front panislamic din care fac parte publicul arab sunnit, care se opune normalizării arabe, și grupurile militante șiite, care constituie nucleul forțelor de rezistență ale Iranului. Pentru Statele Unite și partenerii săi, această evoluție reprezintă o provocare strategică ce depășește loviturile țintite asupra milițiilor irakiene și a rebelilor houthi. Prin unirea unei regiuni divizate, războiul din Gaza amenință să submineze și mai mult influența SUA și, pe termen lung, ar putea face nesustenabile misiunile militare americane. Totodată, această nouă unitate pune obstacole semnificative în calea oricăror eforturi conduse de SUA de a impune un acord de pace care să-i excludă pe islamiştii palestinieni.

Constructe coloniale

Deși diviziunile sectare joacă de mult timp un rol proeminent în conflictele din Orientul Mijlociu, motorul lor este frecvent înțeles greșit. Din punct de vedere doctrinar, schisma șiit-sunnită privește succesiunea profetului Mahomed, sunniții afirmând că califii trebuie aleși dintre cei mai timpurii adepți, iar șiiții spunând că acești succesori, imamii, trebuie să aibă o descendență directă de la profetul Mohamed. Astfel, sunnismul și șiismul au devenit ramurile principale ale islamului, majoritatea musulmanilor fiind sunniți. În schimb, șiismul a fost concentrat în Iran, în timpul dinastiei Safavid (1501–1736), și în Irak, unde șiiții erau majoritari; comunități șiite semnificative au existat și în Liban, Yemen, statele din Golf și Asia de Sud. Secole de-a rândul, palestinienii nu au fost atinși de această scindare: în calitate de supuși ai Imperiului Otoman Sunnit și de sunniți și creștini vorbitori de arabă, nu prea au fost la expuși la șiism sau la diviziunea dintre ramuri.

Abia după Primul Război Mondial, când puterile coloniale occidentale au început să împartă fostele pământuri otomane după linii etno-sectare, identitățile religioase au devenit relevante politic și s-au împletit cu statul-națiune. De pildă, în Liban și Siria, francezii au transformat această identitate în fundamentul politicii și al legii. În Irak, Palestina și Transiordania, guvernul britanic a înființat administrații conduse de sunniți, chiar și acolo unde existau un număr considerabil de șiiți. Sprijinul Regatului Unit pentru imigrația evreiască în Palestina și politica sa de a-i pe conduce arabi și evrei în mod diferit a consolidat categoriile etnoreligioase din regiune, inclusiv în rândul palestinienilor înșiși. Cu alte cuvinte, diviziunile au fost alimentate deopotrivă de politica colonială și ascensiunea statelor naționale moderne și de dezbaterile doctrinare sau religioase mai profunde.

Dar liniile de construcție a națiunilor putea duce în mai multe direcții. După 1948, expulzările repetate ale palestinienilor de către Israel au dus la noi legături și alianțe. În Liban, un aflux de refugiați palestinieni, în 1948 și în 1967, a coincis cu trezirea politică a comunității șiite marginalizate din țară, care își căuta propria eliberare. În deceniile următoare, pe lângă clădirea legăturilor cu șiiții libanezi, palestinienii s-au amestecat cu o parte dintre activiștii iranieni care au condus ulterior Revoluția iraniană din 1979, în urma căreia a fost răsturnat șahul Mohammad Reza Pahlavi, un aliat apropiat al Israelului și al Statelor Unite.

După întoarcerea sa triumfală în Iran, liderul revoluționar ayatollahul Khomeini a primit Organizația de Eliberare a Palestinei în orașul sfânt Qom, unde liderul OLP Yasser Arafat a lăudat revoluția ca fiind o „victorie majoră pentru musulmani, precum și o zi a victoriei pentru Palestina”. O delegație a Frăției Musulmane a venit si ea în vizită, evidențiind felul în care, la începuturile sale, revoluția a fost percepută mai mult în termeni panislamici decât șiiți de publicul sunnit și mișcările politice.

Totuși, majoritatea liderilor din Orientul Mijlociu Arab considerau Republica Islamică Iran și sprijinul acesteia pentru mișcările revoluționare din regiune drept o amenințare majoră. Aceste state conduse de sunniți se temeau că Revoluția iraniană le va împuternici comunitățile șiite și mișcările islamiste din propriile țări, le va contesta poziția centrală în lumea arabă și islamică și le va complica relațiile cu Statele Unite.

Divizare, nu cucerire

După atacurile din 11 septembrie, intervențiile SUA au intensificat conflictul sectar în Orientul Mijlociu, contribuind la încurajarea multora dintre grupurile armate cu care se confruntă administrația Biden astăzi. Invazia Irakului a adus la putere partidele islamiste șiite care s-au aflat în exil în Iran și Siria de la Revoluția iraniană. Totodată, a alimentat extremiști sunniți precum Al Qaida , declanșând sângerosul război civil irakian care a dat naștere atât Statului Islamic, cât și milițiilor șiite susținute de Iran, care vizează astăzi forțele americane din Irak, Iordania și Siria.

După două decenii de violență între sunniți și șiiți și eforturile brutale ale ISIS de a înființa un califat, mulți din Occident se așteptau ca o mișcare islamistă sunnită precum Hamas să obțină un sprijin popular limitat în Orientul Mijlociu. În Egipt, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite (EAU), Frăția Musulmană era acum ocolită, iar unei noi generații de lideri arabi din Golf părea să-i pese în maică măsură de palestinieni decât de tehnologia avansată și conexiunile de afaceri pe care le oferea Israelul. În plus, în Iran și Irak, unde populațiile erau predominant șiite, occidentalii au presupus că este improbabil ca acestea să fie mobilizate de conflictul israeliano-palestinian. Aceste ipoteze greșite au impulsionat SUA să împingă monarhiile din Golf și alte state arabe spre normalizarea relațiilor cu Israelul, chiar în lipsa unui plan viabil de abordare a nemulțumirilor a milioane de palestinieni din aflați sub control și ocupație israeliană pe termen nedefinit sau refugiați în regiune.

De fapt, timp de aproape un secol, sprijinul pentru palestinieni a fost un aspect asupra căruia musulmanii sunniți și șiiți din întreaga lume au fost în mare măsură de acord. În 1931, la un congres la Ierusalim, pentru a scoate în evidență solidaritatea musulmană împotriva sionismului, participanții sunniți au sugerat ca un faimos cleric șiit irakian să conducă rugăciunea de vineri în moscheea al Aqsa din Ierusalim. Șaptezeci și cinci de ani mai târziu, când Hezbollah a reușit să supraviețuiască războiului din 2006 cu Israelul (deja în 2000 a jucat un rol esențial în alungarea armatei israeliene din sudul Libanului), gruparea a fost apreciată deopotrivă de sunniți și șiiți. De când a început războiul din Gaza, Hamas a atras niveluri similare de sprijin intersectar.

Această dinamică a adus o presiune tot mai mare asupra autocraților arabi și a conferit un nivel nou de influență în lumea sunnită grupurilor șiite care au susținut activ Hamas. Înstrăinați din cauza sprijinului regimurilor lor pentru Occident și a legăturile cu Israelul, mulți arabi sunniți au urmărit cu admirație cum mișcările militante aliate Iranului, de la Beirut și Bagdad până la Marea Roșie, au devenit cele mai vizibile canale de rezistență la războiul Israelului din Gaza. Acestea sunt grupurile care alcătuiesc axa de rezistență și sub conducerea Iranului au devenit acum o forță coordonată în întreaga regiune.

Axa și aliații

Axa de rezistență a prins contur în anii de după atentatele de la 11 septembrie. Presa regională a inventat termenul pornind de la sintagma „axa răului”, evocată de președintele american George W. Bush, în discursul său adresat națiunii, pentru a se referi la improbabilul trio format din Iran, Irak și Coreea de Nord. Câteva luni mai târziu, subsecretarul de stat John Bolton, a adăugat Cuba, Libia și Siria. SUA punându-i laolaltă pe dușmanii regionali Iranul și Irakul i-a nedumerit pe iranieni, care tocmai dădeau o resetare a relațiilor cu Washingtonul și chiar oferiseră o oarecare asistență campaniei SUA împotriva talibanilor din Afganistan. Adăugarea Siriei, un alt adversar al Irakului, și amenințarea adresată tuturor că vor fi pedepsiți pentru 11 septembrie — un atac terorist comis de membri saudiți, din Emiratele Arabe, libanezi și egipteni ai Al Qaida, gruparea extremistă sunnită — a fost încă un afront.

De teamă că ar putea fi următoarea țintă a schimbării regimului condus de SUA, Iranul și Siria și-au întărit alianțele și legăturile cu grupurile armate din Liban, Irak și teritoriile palestiniene pentru a descuraja hegemonia americană și israeliană. Pe măsură ce regiunea a fost cuprinsă în violențe sectare, sprijinul tot mai mare al Iranului pentru mișcările islamiste palestiniene i-a permis să-și păstreze o anumită legitimitate panislamică.

Cu toate acestea, clădirea alianței Iranului cu Hamas a durat mulți ani și nu a fost întotdeauna lină. În timpul războiului civil sirian, care i-a asmuțit pe rebelii islamiști sunniți  împotriva regimului sirian, conducerea politică a Hamas, care avea sediul la Damasc la acea vreme, a avut o dispută semnificativă cu Siria și Iranul. După ce taberele de refugiați palestinieni din Siria au fost prinse la mijloc și mulți palestinieni au fost uciși, liderii Hamas au plecat în Qatar și Turcia – principalii susținători ai grupărilor rebele sunnite ce voiau să răstoarne regimul lui Bashar al-Assad. Drept urmare, Iranul și-a redus în mod semnificativ sprijinul pentru Hamas, deși asta a creat o problemă de relații publice, deoarece Hamas devenise cel mai bun avocat al Teheranului contra afirmațiilor că construiește un front sectar și sprijină exclusiv mișcările șiite.

Un joc pe care Iranul poate să-l câștige

Deși unii din Orientul Mijlociu au criticat milițiile din cadrul axei Iranului că lărgesc conflictul, atât sondajele de opinie, cât și rețelele sociale arabe arată un sprijin arab considerabil pentru Hamas și doctrina sa de rezistență armată. Aceleași sondaje indică o scădere dramatică a sprijinului pentru SUA și regimurile strâns asociate cu ele, între care Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, care au normalizat relațiile cu Israelul în 2020. Mai mult de 90% din populația Arabiei Saudite este împotriva stabilirii legăturilor cu Israelul, potrivit sondajelor. Totodată, indicele opiniei arabe din ianuarie, un sondaj în16 țări arabe, indică că peste 75% din respondenți spun că opiniile lor despre SUA au devenit negative de la începutul războiului.

Nu este greu să înțelegem cum au fost modelate aceste percepții. În timp ce guvernele arabe pro-occidentale nu se pot lăuda cu eforturile lor de a opri războiul, Iranul și forțele sale axei au reușit să se prezinte drept lideri regionali și susținători principali ai palestinienilor. De exemplu, Houthi. Anterior puțin cunoscută, miliția rebelă din nordul Yemenului a reușit să oprească transporturile comerciale prin strâmtoarea Bab el Mandeb, chiar și în fața bombardamentelor susținute ale SUA și Marii Britanii. Astfel, a câștigat notorietate în rândul populațiilor arabe care nu le-au susținut anterior. În acest sens, războiul din Gaza a adus o unitate mai mare în lumea islamică decât poate orice alt conflict din ultimele decenii.

Soleimani a fost asasinat de administrația Trump în 2020 pentru orchestrarea atacurilor împotriva intereselor SUA în regiune. Adevărul incomod însă, este că între 2015 și 2017, Soleimani a ajutat la coordonarea milițiilor irakiene în mare parte șiite în lupta împotriva ISIS, alături de coaliția condusă de SUA. După asasinarea lui Soleimani, Iranul a sugerat că va răspunde prin intensificarea eforturilor de a expulza trupele americane din regiune. În mod paradoxal, acțiunile americane actuale, între care sprijinul necondiționat al SUA pentru Israel și demersurile militare și diplomatice menite să-i câștige mai mult timp Israelului, ar putea grăbi acest obiectiv, deoarece acum există un sprijin din ce în ce mai mare la nivel regional pentru rezistența față de Occident și Israel. Între timp, numeroșii critici interni ai forțelor axei nu au nicio șansă atâta timp cât această rețea –regimurile iranian și sirian, houthii, Hezbollah sau milițiile șiite din Irak – se pot prezenta drept adevărații susținători ai palestinienilor într-un moment de mare dificultate.

Prin sprijinul lor pentru Hamas și disponibilitatea lor de a organiza rezistență armată acolo unde guvernele arabe au rămas în mare parte spectatori, membrii axei au câștigat multă influență în Orientul Mijlociu. Orice s-ar întâmpla în continuare, Iranul și aliații săi par să se bucure de o influență și o pârghii crescute, nu în ultimul rând ca urmare a greșelilor făcute de adversarii lor din Israel și Occident. În ceea ce privește statele arabe pro-occidentale, acestea vor trebui să încerce să reducă decalajul dintre politicile lor și simpatiile propriilor cetățeni. Ei vor trebui să facă eforturi urgente pentru o soluție justă la problema palestiniană, înainte să fie confruntați cu un nou val de revolte arabe.

Cât despre SUA, afirmarea puterii militare prin lansarea unor lovituri de precizie asupra țintelor milițiilor poate fi o opțiune satisfăcătoare. Dar este din ce în ce mai clar că Washingtonului îi va fi imposibil să oprească escaladarea regională dacă nu asigură o încetare a focului în Gaza, pune capăt ocupației și pune bazele unui stat palestinian viabil. În absența unor astfel de măsuri concrete, puterile regionale vor continua să folosească chestiunea palestiniană pentru câștig propriu. Totuși, este greu de conceput un stat palestinian în absența sprijinului tuturor facțiunilor palestiniene și al tuturor puterilor regionale majore, inclusiv Arabia Saudită și celelalte state arabe, dar și Turcia, Iranul și forțele axei.

Obstacolele în calea unei astfel de abordări sunt uriașe, mai ales având în vedere poziția declarată a guvernului israelian. Totuși fără o soluție largă și justă la problema palestiniană, Orientul Mijlociu nu va avea niciodată o pace durabilă sau genul de cooperare politică și economică la care mulți visează. Alternativa este un ciclu nesfârșit de violență, o scădere a influenței și legitimității occidentale și pericolul nu numai al unui război lărgit, ci și al unei regiuni care se integrează într-o manieră cu totul diferită, fundamental ostilă Occidentului, conchide politologul Toby Matthiesen, într-o amplă analiză pentru revista Foreign Affairs.