Peste 360.000 de cupluri necăsătorite trăiesc în România fără niciun drept legal – nu pot moșteni, nu pot semna o decizie medicală pentru partener, nu pot lua un credit comun. Nu vorbim doar despre cupluri din comunitatea LGBTQ+: legea îi ignoră deopotrivă pe cei care aleg să trăiască împreună fără să se căsătorească, indiferent de orientarea sexuală.
Parteneriatul civil asigură drepturi fundamentale. FOTO: Pexels
Deși România a fost condamnată atât la CEDO, în 2023, cât și la Curtea de Justiție a UE, două proiecte de lege privind parteneriatul civil zac blocate în Comisia Juridică a Camerei Deputaților din 2019 – alături de Bulgaria și Slovacia, suntem una dintre ultimele trei țări din UE fără nicio formă de recunoaștere legală a cuplurilor necăsătorite. Pe 13 iunie, la Bucharest Pride, această revendicare va ajunge din nou în stradă.
„Weekend Adevărul“ a discutat cu Vlad Viski, președintele asociației MozaiQ, și cu avocata Iustina Ionescu, cea care a câștigat procesul împotriva statului român la CEDO, despre ce înseamnă, concret, să fii invizibil în fața legii.
Mama Alinei Greavu (cunoscută online drept Aluziva) a trebuit să se opereze la inimă. Alina a venit special de la București la Constanța să semneze actele medicale pentru că iubitul mamei sale, cu care aceasta împarte o casă și o viață de zece ani, nu avea niciun drept legal în acel moment. „Mama mea a fost căsătorită când eram eu mică. Între timp, este într-o relaţie de zece ani, într-un concubinaj cu partenerul ei. Anul trecut a trebuit să se opereze la inimă şi a trebuit să vin eu, special, de la Bucureşti la Constanţa să semnez, pentru că iubitul ei, cu care împarte o casă şi o viaţă de atâţia ani, stătea în recepţie fără să poată să o salveze pe mama. Pentru asta avem nevoie de parteneriat civil“, a susținut Alina Greavu în fața camerelor, la finalul lunii mai 2026, când asociația MozaiQ a depus la Parlament o petiție cu 100.000 de semnături pentru adoptarea parteneriatului civil.
Situațiile medicale sunt doar un aspect nereglementat al vieții cuplurilor necăsătorite din România – fie heterosexuale, fie din comunitatea LGBTQ+. Lipsa unui cadru juridic produce un tablou vast de probleme și ține, până la urmă, de respectarea drepturilor fundamentale, așa cum a stabilit deja Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Cele 360.000 de cupluri pe care legea nu le vede
Conform recensământului din 2021 realizat de Institutul Național de Statistică, în România trăiesc peste 360.000 de cupluri necăsătorite. Niciunul dintre ele nu beneficiază de protecție juridică în situații esențiale: „Vorbim de drepturi elementare, cum ar fi dreptul la moștenire, pensie de urmaș, decizii medicale cu privire la partener, dreptul de vizită în spital, credit comun. Sunt niște drepturi minimale care trebuie să fie oferite tuturor cetățenilor“, spune pentru „Weekend Adevărul“ Vlad Viski, președintele asociației MozaiQ.
România, condamnată la CEDO pentru lipsa unui cadrul legal pentru cuplurile LGBTQ FOTO: Shutterstock
Consecințele concrete ale acestui vid legislativ sunt, uneori, dramatice. „Noi avem cazuri de cupluri heterosexuale care au trăit 20 de ani împreună și, când a murit partenerul, n-au avut nimic. Au fost dați afară din casă, n-au putut să își ia nici măcar la revedere. Li s-a interzis de către familie să meargă până și la înmormântarea partenerului. Aceeași situație legată de deciziile medicale din spital: nu poți să semnezi dacă partenerul tău a intrat în comă cu privire la decizia cea mai bună: să-l intubeze, să nu-l intubeze“, explică Viski. Sunt chestiuni care țin de viață și de moarte, susține el, și care trebuie reglementate pentru că realitatea socială o impune: „Societatea se schimbă, sunt din ce în ce mai multe cupluri necăsătorite și statul trebuie să le asigure un cadru legal“.
Din spațiul mioritic la CEDO ȘI CJUE
România este una dintre ultimele trei țări din Uniunea Europeană, alături de Bulgaria și Slovacia, care nu oferă nicio formă de recunoaștere legală cuplurilor necăsătorite și ocupă ultimul loc în indexul ILGA-Europe privind drepturile LGBTQ+. „În restul Europei, 16 țări au căsătorie gay legală, 7 țări au parteneriat civil. Iar România? Tăcere, în timp ce sute de mii de cupluri românești trăiesc, muncesc și plătesc taxe în această țară fără ca relația lor să existe legal, fără drept de moștenire, fără drept de decizie medicală, fără protecție. Nu cerem privilegii. Cerem dreptul de a fi recunoscuți în propria țară“, spune Vlad Viski. Un sondaj reprezentativ realizat de MozaiQ în 2023 arată că 5,8 milioane de români susțin parteneriatul civil.
Presiunea juridică internațională asupra României se acumulează de ani buni, din mai multe direcții. Un moment decisiv a fost atins în 23 mai 2023, când Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a pronunțat hotărârea în cauza Buhuceanu și Ciobotaru și alte 20 de familii împotriva României. Curtea a constatat că România a încălcat articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitor la respectarea vieții private și de familie, prin lipsa oricărei forme de recunoaștere și protecție legală a cuplurilor de același sex. Procesul fusese inițiat în 2019 de 42 de persoane din 21 de familii, reprezentate de avocata Iustina Ionescu și sprijinite de Asociația ACCEPT. A devenit cel mai amplu litigiu colectiv privind dreptul la viață de familie al persoanelor LGBTQ+ din Europa. Guvernul României a contestat hotărârea, însă Colegiul de judecători al Marii Camere a respins contestația, decizia rămânând definitivă. Anterior, în 2018, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) stabilise deja, în cauza Coman-Hamilton, că România trebuie să recunoască, cel puțin în scopul dreptului de ședere, căsătoriile între persoane de același sex încheiate în alte state membre ale UE.
În noiembrie 2025, CJUE a pronunțat o nouă hotărâre de referință în cauza Cupriak-Trojan, stabilind că un stat membru este obligat să recunoască și să transcrie în registrele civile căsătoria unui cuplu de același sex încheiată legal într-un alt stat membru, chiar dacă legislația națională nu permite o astfel de căsătorie.
Avocata Iustina Ionescu, care a reprezentat reclamanții în dosarul de la CEDO, subliniază că această din urmă hotărâre schimbă radical termenii dezbaterii: „Nu mai demult de luna noiembrie 2025, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit într-un caz privind doi bărbați polonezi căsătoriți în Germania (C-713/23 Cupriak-Trojan) că statul de origine are obligația să le recunoască şi să le transcrie căsătoria în registrele civile, ca oricărui cetățean căsătorit în străinătate, indiferent dacă există prevederi naționale contrare. Sunt numeroase familii de români de același sex căsătoriți în Spania, Germania, Danemarca, Irlanda, Belgia, care se află într-o situație similară. De la începutul anului, Asociația ACCEPT este în contact cu sute de astfel de familii. Aceste familii căsătorite locuiesc în diverse state UE, dar și în România, sau plănuiesc să revină în România“.
Concluzia avocatei este directă: „Acești români nu pot fi altceva decât căsătoriți. Constituția României şi legislația europeană le garantează acestor cetățeni români, care sunt şi cetățeni europeni, dreptul de a avea o familie recunoscută în mod egal oriunde în Uniunea Europeană, fără a le fi negat sau redus statutul civil la alte forme de uniune consensuală, așa cum le garantează oricăror români care au muncit şi s-au căsătorit în străinătate“.
Parteneriat civil sau căsătorie: ce diferențe există
Întrebat despre diferența dintre cele două instituții, Vlad Viski explică: „Căsătoria are și un element ceremonios, are și o simbolistică aparte. Parteneriatul civil se încheie mult mai ușor, la notar, și se și desface mult mai ușor. Într-adevăr, nu asigură absolut toate drepturile pe care le presupune căsătoria. Este însă o simplificare din punct de vedere administrativ a întregii proceduri, dar care asigură totuși un minimum de drepturi și de acoperire legală“.
Avocata Iustina Ionescu pune însă problema într-un cadru mai larg. Ea consideră că întrebările care se concentrează pe distincțiile dintre cele două instituții sunt depășite de contextul social și legal actual: „Întrebările care se concentrează pe distincțiile parteneriat civil-căsătorie sunt puţin depășite în acest moment de un context social şi legal mult mai orientat către nevoile concrete, de viață, ale cetățenilor şi ale familiilor, pe care, din păcate, decidenții şi politicienii români continuă să le desconsidere“. Ionescu subliniază că nu se poate vorbi astăzi despre o negociere privind ce drepturi pot avea anumite familii și altele nu: „Nu este loc de așa ceva într-un stat de drept, un stat democratic, un stat european, un stat care își face datoria față de toți cetățenii lui, fără discriminare şi care respectă libertatea de circulație în UE. Dacă legiuitorul român va alege să ofere mai multe forme de recunoaștere şi protecție juridică a familiilor – pe lângă căsătorie, şi parteneriat civil –, atunci orice cetățean să aibă dreptul să își aleagă pentru ce semnează şi ce tip de angajament își ia faţă de persoana iubită în faţa statului şi a comunității“.
Între parteneriatul civil și căsătorie sunt anumite diferențe. FOTO: Shutterstock
Viski adaugă că parteneriatul civil are și o utilitate administrativă mai puțin discutată: „Parteneriatul prevede drepturi minimale și, de exemplu, include și calculul venitului minim din România, adică tot ce înseamnă calculul statistic cu privire la locuințele și gospodăriile din România. Acum sunt luate în calcul doar gospodăriile unde sunt persoanele căsătorite, deci legiferarea parteneriatului ar asigura inclusiv o mai bună statistică a statului cu privire la modul în care trăiesc românii“.
În sertarul parlamentar de șase ani
Propunerile legislative Pl-x 152/2019 și Pl-x 153/2019 privind parteneriatul civil sunt blocate în Comisia Juridică a Camerei Deputaților, cameră decizională. Proiectele au primit deja avize pozitive din partea comisiilor de muncă, drepturile omului și egalitate de șanse. Niciunul nu a ajuns în plenul Camerei. „Noi am solicitat deblocarea acestor propuneri, care se află în Comisia Juridică din Camera Deputaților, dar suntem deschiși și la o nouă propunere legislativă dacă parlamentarii și partidele politice consideră că acesta este lucrul necesar. Deci, cumva forma finală trebuie să fie negociată de partidele politice“, spune Viski.
Explicația pentru această tergiversare de lungă durată este, în opinia sa, politică: „Clasa politică a rămas în urma societății și nu își asumă niște decizii politice care trebuie explicate și despre care trebuie să vorbim. Noi tot vorbim despre asta, s-a vorbit și la referendumul pentru familie și după acesta. S-a vorbit, în general, în societate și în campania prezidențială, și din 2024, și din 2025. Și mereu politicienii ne spun că trebuie să existe o dezbatere în societate“.
Viski descrie și o realitate a culiselor parlamentare: „În spatele ușilor închise, mulți dintre ei ne spun că sunt de acord și ar sprijini, dar nu vor să-și asume politic acest lucru până nu decide liderul partidului sau conducerea unui partid să meargă într-o direcție sau alta“. El amintește că în februarie 2026, Sorin Grindeanu, președintele PSD și al Camerei Deputaților, a declarat public că nu înțelege de ce nu a fost implementată decizia CEDO și că ar trebui legalizat parteneriatul civil. „Acum cred că e momentul ca Sorin Grindeanu și PSD-ul să treacă dincolo de vorbe la fapte și să sprijine în Parlament acest proiect“.
Ca semnal regional, activistul invocă și evoluțiile din Polonia, țară cu un profil conservator similar: „Până și Parlamentul Poloniei a trecut o lege a parteneriatului civil. Așteptăm. Președintele Poloniei a declarat că își va folosi dreptul de veto, dar asta arată oricum că există o majoritate în Parlamentul de la Varșovia pentru o astfel de lege. România trebuie să fie în linie cu celelalte țări din regiune“.
Vocile care cer dreptate
Dincolo de dimensiunea juridică și politică, avocata Iustina Ionescu readuce discuția la oameni concreți. Recunoașterea unui statut civil înseamnă protecție reală în cele mai vulnerabile momente ale vieții: când unul dintre parteneri ajunge la spital, în caz de deces, de forță majoră, în relație cu angajatorul, cu Fiscul, cu banca sau cu familia extinsă. „Vorbim de cazuri reale, în care acești oameni care se iubesc și-au construit toată viața alături de partenerul lor, așa cum face orice familie iubitoare. Aceste familii au nevoie de recunoaștere și protecție acum. Orice zi care trece este o zi în care statul român le produce o suferință inestimabilă, cu efecte reale și grave ce nu pot fi inversate“, spune aceasta.
Asociația ACCEPT, care a dus România în fața instanțelor europene și a câștigat, nu intenționează să oprească presiunea. „Căsătoria este, în acest moment, singura formă legală de recunoaștere a familiei. Fiecare familie – atât cele formate din persoane de același sex, cât și cele formate din persoane de sex diferit – trebuie să aibă posibilitatea de a alege forma de recunoaștere și de protecție legală cea mai potrivită pentru propria familie. Iată de ce în solicitările Asociației ACCEPT se regăsesc ambele instituții, precum și recunoașterea familiei de facto“, susține avocata. Mesajul final este adresat direct politicienilor: „Politicienii nu mai pot ignora vocile noastre, mai ales atunci când devin una. Anul acesta, la Bucharest PRIDE, vom continua să cerem în stradă: căsătorie civilă, parteneriat civil și recunoașterea familiilor de facto“.
„A fost un doliu tăcut, doar în inima mea“
Sergiu Marinescu păstrează încă amintirea unei iubiri care s-a sfârșit brusc și care i-a arătat, cu cruzime, cât de vulnerabile sunt cuplurile de același sex în România. Partenerul lui a murit în 2016. Ei fuseseră împreună aproape trei ani – locuiseră împreună, își făcuseră planuri, visau la o viață la țară. „Era un om foarte cult, foarte pasionat de artă și de expresia frumosului. Picta. Avea tablourile lui și avea o bibliotecă extraordinară, cu cărți vechi și foarte frumoase“, își amintește Sergiu pentru „Weekend Adevărul“. Găsise o casă veche într-un sat din județul Satu Mare și începuse să o renoveze. „Își dorea foarte mult să locuim la casă și să creștem capre împreună. Visul lui era să avem o viață liniștită la țară“.
Sergiu Marinescu a povestit situația dramatică în care a fost. FOTO: Arhivă personală
Sergiu era plecat în Polonia, într-un program Erasmus, când legătura s-a rupt brusc. Lucra într-un atelier de ceramică pentru persoane cu dizabilități și vorbeau frecvent la telefon, până într-o zi când, la capătul firului, a răspuns altcineva. „L-am sunat și a răspuns mama lui. Mi-a spus că nu este acasă și să las un mesaj“. La scurt timp, a primit un alt telefon. „M-a sunat sora lui și mi-a spus că este în comă și că medicii nu-i mai dau șanse“. Suferise un accident vascular cerebral. „Mai avusese unul înainte și rămăsese cu niște pareze. Dar de data asta a intrat în comă. A doua zi a murit.“ Vestea l-a paralizat: „Am înghețat emoțional. Pur și simplu nu am știut cum să reacționez“.
Cu „Sarabanda“ în suflet
Relația lor nu era cunoscută familiei partenerului. Nici la înmormântare nu a mers. „Nu am avut curajul. Familia nu știa despre noi. M-aș fi simțit ciudat să fiu acolo“. Absența oricărei recunoașteri legale a însemnat că Sergiu nu a putut gestiona nimic din ce a urmat. „Partenerul meu a murit și eu nu am putut să gestionez situația așa cum ar fi făcut-o orice soț sau partener recunoscut legal“, povestește el. Familia partenerului a preluat totul. „Nu-mi doream apartamentul său din București. Înțeleg că și familia lui avea nevoie. Dar mi-ar fi plăcut să pot să iau biblioteca lui, tablourile lui, memoria lui, de fapt. Lucrurile care spuneau cine a fost el“. Există un detaliu care îl urmărește și acum. „Partenerul meu îmi spunea mereu că și-ar dori să se cânte «Sarabanda» lui Händel la înmormântarea lui. Eu știam asta. Dar nu am putut contribui cu nimic la felul în care a fost înmormântat“. Poate cea mai dureroasă consecință a fost, până la urmă, imposibilitatea de a-și trăi pierderea în mod deschis. „Mi-aș fi dorit să pot să țin doliu măcar. Doliul acesta a fost unul tăcut, doar în inima mea“.
Întrebat despre necesitatea parteneriatului civil, Sergiu răspunde fără ezitare: „Dreptul la moștenire este important. Dreptul la decizii medicale este important. Dreptul de vizită în spital este important“. Dar miza reală, spune el, este alta: posibilitatea ca persoana iubită să fie recunoscută drept cea mai apropiată ființă în momentele-limită. „Cred că partenerul este persoana căreia îi spui cum vrei să se întâmple lucrurile. Dacă vrei să îți donezi organele. Dacă vrei să fii înmormântat sau incinerat. Lucrurile astea le știe omul de lângă tine“. Pentru Sergiu, legea nu mai poate aștepta. „Este deja scrisă, este gata de votat și răspunde obligațiilor pe care România le are în urma hotărârilor instanțelor europene. Se întâmplă urgențe în fiecare zi. Face partenerul un AVC, ce faci? Asta este problema reală. Cu cât legea întârzie mai mult, cu atât familiile acestea rămân expuse unor riscuri care pot apărea de la o zi la alta“. Concluzia lui e simplă: „Nu cerem privilegii. Cerem să fim recunoscuți. Pentru că, în momentul de față, nu suntem“.
