De-a lungul timpului, au fost căutate mereu noi tehnologii militare care să provoace pagube cât mai mari inamicului și, în același timp, să protejeze viețile propriilor soldați. Așa au apărut mai multe tipuri de arme bizare, unele complet inutilizabile.
Incendiul declanșat de bombele cu lilieci Foto: wikipedia
De-a lungul timpului, tehnologia militară a evoluat constant. Și asta fiindcă războiul se află, se pare, în ADN-ul uman. Conflictele armate au reprezentat una dintre principalele constante ale civilizației umane. Tocmai de aceea, cei care reușeau să inventeze dispozitive mai eficiente pentru ucidere sau distrugere erau deosebit de apreciați. Mai ales în secolul XX, fiecare mare putere politică și militară a lumii a investit masiv în cercetarea militară. Așa se face că, de-a lungul istoriei, au apărut numeroase tipuri de arme, unele extrem de letale, altele inutile. Câteva dispozitive militare au rămas de pomină din cauza felului în care arătau sau, pur și simplu, pentru că funcționau dezastruos. Iată câteva dintre cele mai cunoscute și mai bizare.
Liliecii cu napalm, o armă destinată incendierii Japoniei
„Imaginează-ți mii de lilieci, tăcuți, cu blană gri, vigilenți, înghesuiți sub căpriorii casei sau ai biroului tău, fiecare purtând un dispozitiv minuscul, nu mai mare decât un degetar. Deodată, dispozitivele explodează, unul după altul, cuprinzând totul într-o bilă de foc. În doar câteva minute, clădiri întregi sunt incinerate, lăsând în urmă doar mormane împrăștiate de lemn ars și grămezi de cenușă”, preciza Allan T. Duffin în articolul „‘Bat Bombs’: WWII’s Project X-Ray”, publicat de Warfare History Network.
Această descriere, desprinsă parcă din filmele science-fiction, ilustrează efectul pe care și-l imaginase Lytle S. Adams, un chirurg stomatolog din Irwin, Pennsylvania. Adams s-a gândit la o bombă cu lilieci la scurt timp după atacul japonez de la Pearl Harbor și intrarea SUA în cel de-al Doilea Război Mondial. Ideea i-a fost inspirată de o excursie în Parcul Național Carlsbad Caverns, unde trăiesc numeroși lilieci.
Fiind o cunoștință a primei doamne Eleanor Roosevelt, soția președintelui american Franklin D. Roosevelt, Adams i-a scris acesteia, prezentându-și ideea în detaliu. El a subliniat că liliecii sunt puternici și rezistenți și că se adăpostesc înainte de zori. De asemenea, știa că majoritatea clădirilor din Tokyo erau construite din lemn, nu din beton. Credea că, dacă liliecilor li s-ar atașa dispozitive incendiare cu temporizator, orașul ar putea arde din temelii.
Președintele Roosevelt a fost convins de argumentele lui Adams și i-a transmis scrisoarea lui William J. Donovan, directorul Biroului de Servicii Strategice (OSS), atașând o notă în care scria: „Omul acesta nu este nebun. Sună ca o idee absolut trăsnită, dar merită să vă răpiți din timp pentru a o cerceta.” Donovan a fost entuziasmat de idee și i-a ordonat lui Stanley Platt Lovell să însărcineze Divizia de Cercetare și Dezvoltare cu realizarea primelor schițe și concepte.
Planul urma să fie pus în aplicare. Aproximativ 1.000 de lilieci urmau să fie introduși într-un container lansat din avion. După eliberare, liliecii, echipați cu mici dispozitive incendiare, s-ar fi împrăștiat prin orașele japoneze și s-ar fi adăpostit în clădiri. Dispozitivele s-ar fi declanșat ulterior, incendiind structurile din lemn.
„Un inventator neobișnuit a propus ca un milion de lilieci să fie adunați din peșterile din Texas, echipați cu dispozitive incendiare pe bază de napalm și împachetați câte 1.000 în bombe de tip container. Lansate din avioane americane deasupra Japoniei, bombele urmau să coboare până la o altitudine predeterminată, apoi să elibereze liliecii pentru ca aceștia să se adăpostească în clădirile din lemn și hârtie de dedesubt. Un temporizator urma să declanșeze bombele, aprinzând napalmul și incinerând orașe japoneze întregi„, preciza Allan T. Duffin în același material.
Au fost efectuate și teste în teren, cu rezultate foarte bune. Proiectul a primit numele „X-Ray” și a fost transferat Marinei. „A fost declanșat un număr rezonabil de incendii distructive, în ciuda dimensiunilor extrem de mici ale dispozitivelor. Principalul avantaj al acestor unități pare să fie plasarea lor în interiorul structurilor inamice fără știința proprietarului sau a paznicilor antiincendiu, permițând astfel focului să se extindă înainte de a fi descoperit”, precizau observatorii proiectului.
Cu toate acestea, proiectul a fost transferat de la un departament la altul și, în cele din urmă, sistat, deoarece s-a constatat că mulți lilieci mureau în timpul lansării. Ulterior, un asemenea proiect ar fi devenit imposibil din cauza normelor de protecție a animalelor.
Câinii kamikaze, o armă cu riscuri pentru propria armată
O altă idee bizară de armă care folosea animale a fost pusă în aplicare în Uniunea Sovietică, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Era vorba despre „câinii kamikaze” sau „câinii antitanc”. Sovieticii au recurs la această soluție după declanșarea Operațiunii Barbarossa, confruntați cu eficiența tancurilor germane.
Inițial, sovieticii au creat puștile antitanc Simonov PTRS-41, care puteau străpunge un blindaj de 40 mm de la o distanță de 91,5 m. Germanii dispuneau însă de tancul Panzer IV Ausf. E, care avea un blindaj frontal de 50 mm. Pentru a-i străpunge blindajul cu o asemenea pușcă, soldații trebuiau să tragă de la mică distanță, din lateral sau din spate. Pușca Simonov era nesigură și greu de manevrat, având o greutate de aproape 21 kg. În plus, nu existau suficiente puști antitanc pentru a acoperi necesarul. În aceste condiții, sovieticii au folosit și câini antitanc.
Ideea apăruse încă din anii ’30 și presupunea antrenarea câinilor pentru a ajunge sub tancurile inamice, purtând hamuri prevăzute cu buzunare în care se afla explozibil. Câinele trebuia să-și desprindă hamul cu dinții și să lase încărcătura sub tanc. Soldatul care îl însoțea detona explozibilul după ce animalul se îndepărta.
Dresajul se baza pe reflexul condiționat descris de Pavlov. Câinii erau înfometați, apoi li se punea mâncare sub un tanc staționar. În timp, animalele se obișnuiau să caute hrană sub tancuri. Metoda avea însă riscuri: în timpul luptei, printre împușcături și explozii, câinele putea fi derutat și se putea întoarce la dresor cu tot cu încărcătura explozivă.
Ofensiva germană pe Frontul de Est și înfrângerile grele suferite de sovietici i-au determinat să pună în aplicare și acest plan. De această dată, încărcătura explozivă era declanșată la contactul cu tancul, renunțându-se la variantele mai complexe și mai puțin fiabile, cu temporizator sau telecomandă.
Dresori cu câinii lor Foto: wikipedia
Câinii purtau acum o încărcătură de aproximativ 11 kg de explozibil, repartizată în două buzunare laterale, câte unul pe fiecare parte a animalului. Odată ce bomba era armată, o pârghie din lemn, prevăzută cu un arc și ieșită în afară prin partea superioară, făcea legătura între cele două buzunare. Dacă pârghia intra în contact cu un obiect și era împinsă suficient de mult în spate, bomba exploda. Întrucât câinii erau dresați să fugă sub tancuri, se anticipa că atingerea pârghiei de partea inferioară a blindatului avea să declanșeze explozia. Cum blindajul era, de regulă, foarte subțire în această zonă, sovieticii sperau că explozia avea să scoată cel puțin tancul din funcțiune, dacă nu să îl distrugă complet. Câinii au fost utilizați până în 1942, însă numeroasele probleme apărute au dus la abandonarea planului.
De cele mai multe ori, din cauza confuziei de pe câmpul de luptă, câinii se întorceau la dresori. Pe drum, puteau atinge garduri sau marginile tranșeelor, declanșând explozii care îi puneau în pericol și pe soldații din apropiere. Sovieticii folosiseră tancuri cu motoare diesel pentru dresaj, în timp ce germanii utilizau în principal tancuri cu motoare pe benzină. Astfel, mirosul familiar de motorină îi ghida pe câini mai degrabă spre tancurile sovietice, pe care ajungeau să le arunce în aer. În plus, germanii au înțeles tactica și au început să împuște câinii. Mulți dresori se atașau prea mult de animale pentru a le mai trimite în misiuni sinucigașe.
Pușca care trăgea după colț
Un alt echipament bizar, de această dată fără animale sacrificate sau schingiuite, era dispozitivul Krummlauf, inventat de germani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Acesta răspundea unei nevoi stringente de pe front: posibilitatea de a trage după colțul unei clădiri fără ca soldatul să se expună în timp ce încerca să localizeze inamicul.
Avertismentul german a fost rostit și cutremură arhitectura politică europeană. Ce poate să urmeze?
Krummlauf, termen german care se traduce prin „țeavă curbată”, a fost un dispozitiv experimental dezvoltat ca accesoriu pentru pușca de asalt StG 44 (Sturmgewehr 44). Era destinat tragerii din adăposturi, după colțurile clădirilor sau din interiorul vehiculelor blindate, fără ca trăgătorul să-și expună capul ori corpul. Așa cum sugerează numele, dispozitivul consta într-o țeavă curbată, atașată la capătul țevii principale a armei, și era dotat cu un sistem de ochire cu oglinzi sau cu un periscop. Au fost construite variante cu unghiuri de curbură de 30°, 45°, 60° și chiar 90°.
Pușca care trăgea după colț Foto: wikipedia
Variantele pentru infanterie, de regulă cu o curbură de 30°, erau destinate luptelor urbane la mică distanță. Cele cu o curbură mai pronunțată, precum varianta de 90°, au fost concepute pentru echipajele tancurilor și ale altor vehicule blindate, pentru a permite tragerea asupra infanteriei inamice care se apropia prin unghiurile moarte ale vehiculului.
Deși ideea era inovatoare, Krummlauf s-a dovedit un eșec. Presiunea și frecarea generate de trecerea glonțului cu viteză mare prin porțiunea curbată deteriorau rapid țeava suplimentară. Durata de viață a dispozitivului era foarte scurtă: câteva sute de focuri pentru versiunile de 30° și doar câteva zeci pentru cele cu o curbură de cel puțin 45°. În plus, din cauza solicitărilor mecanice, gloanțele se fragmentau adesea în interiorul țevii curbate, ieșind sub forma unui snop de fragmente, asemănător alicelor, în loc să rămână intacte. La aceste probleme se adăuga precizia scăzută a armei.
