Cu
mai bine de un secol înainte ca tatuajul să devină o formă de
expresie personală, un obiect de modă sau un semn al apartenenței
la o comunitate, un medic român încerca să descifreze poveștile
ascunse sub pielea oamenilor.
Imagini cu tatuaje din cartea medicului Nicolae Minovici
Pentru
Nicolae Minovici, tatuajul nu era doar un desen permanent. Putea fi
un indiciu despre identitatea unui om, despre meseria lui, despre
mediul în care trăia, despre iubirile și amintirile sale și,
uneori, despre lumea infracțională din care făcea parte.
În
1898, medicul legist publica la București „Tatuajurile în
România“, o lucrare care avea să rămână una dintre cercetările
sale de referință. Biblioteca Academiei Române o înregistrează
drept „Teză pentru doctorat în Medicină și chirurgie“,
prezentată și susținută la 16 iunie 1898 de N.S. Minovici, șeful
Serviciului anthropometric
și asistent pe lângă catedra de medicină legală a Facultății
de Medicină din București. Ediția avea 146 de pagini, ilustrații
și 58 de planșe.
Ideea
cercetării se născuse în timpul activității sale la Serviciul
Anthropometric. La luarea semnalmentelor deținuților, medicul
observa mereu aceleași semne de pe corp, pe care până atunci nu
exista o metodă sistematică de a le interpreta. „În timpul de
când mă găsesc ca șef al Serviciului Anthropometrie din
Bucuresci, adesea atențiunea ne-a fost atrasă la luarea
semnalmentelor deţinuţilor, de tatuajurile pe cari ei le presentau
pe corp“,
scria Minovici.
Medicul Minovici alături de colegi în sala de experimente
Nu
era o preocupare izolată de ceea ce se întâmpla în medicina
europeană. Minovici cunoștea cercetările lui Alexandre Lacassagne
din Lyon, Cesare Lombroso din Italia, Baer și Leppmann din Berlin și
Bergh din Copenhaga. Mai mult, colecția sa de tatuaje fusese
prezentată de celebrul patolog Rudolf Virchow Societății
Antropologice din Berlin, în august 1897. Minovici avea, prin
urmare, un material propriu de cercetare, dar și conștiința că
subiectul era deja o preocupare importantă pentru medicina și
antropologia europeană.
În
lucrarea sa, Nicolae Minovici amintea și un precedent românesc.
Profesorul Kalenderu încercase încă din anii 1864-1865 să
studieze tatuajul din perspectiva identificării persoanelor și
strânsese o colecție, pe care o dăruise ulterior medicului Lorin,
șef al Spitalului Saint-Antoine din Paris. Colecția rămăsese însă
nepublicată.
„Tatuajurile în România“, lucrarea de doctorat a medicului Minovici
Ceea
ce a făcut Minovici a fost să transforme observațiile disparate
într-un veritabil studiu. A adunat sute de exemple și a încercat
să le clasifice după formă, locul de pe corp, semnificație și
categoria socială a persoanei tatuate. În materialul său apar
peste 300 de modele provenite de la 116 persoane. Tatuajul devenea
astfel un obiect de observație medicală, antropologică și
socială.
Fără
discriminare
La
sfârșitul secolului al XIX-lea, asocierea tatuajului cu delincvența
era puternică. Minovici consemna însă că fenomenul se extinsese
mult dincolo de lumea criminală: „Tatuajul care până mai deunăzi
forma un apanaj al criminalilor îl găsim azi răspândit la un mare
număr de clase de jos ale societăței, ca: militari, meseriaşi,
marinari, prostituate etc. precum şi la cei din clasele superioare.
(…) La criminali găsim
adesea pe frunte tatuaje reprezentate prin câte-o cruce, stea,
cometă, un păianjen sau inscripții ca Martir al libertății, pe
obraz au adesea un joc de dame sau de domino“. Pentru medic,
această răspândire nu diminua valoarea tatuajului ca semn de
identificare. Dimpotrivă. Un desen permanent putea rămâne pe
corpul unei persoane atunci când alte semne dispăreau.
În cazul
unui cadavru necunoscut sau al unei exhumări judiciare, el putea
deveni un indiciu important. „Tatuajul e un semn de identitate
individual prețios, a-l căuta, fie la vii fie la cadavre, fie în
cas de desgropare juridică. El poate chiar să ne dea, după natură
și locul unde se găsesce, noțiuni importante și câteodată
decisive asupra condițiunilor sociale, vârsta, sexul,
naționalitatea, gustul şi mai ales profesiunea, actuală sau
anterioară a persoanelor tatuate.“
Imagini cu tatuaje din cartea medicului Nicolae Minovici
Această
idee este esențială pentru înțelegerea lucrării. Minovici nu
inventaria doar desene. Încerca să citească omul prin desenul de
pe piele. Un tatuaj putea indica profesia: în cercetarea lui apar
simboluri asociate unor meseriași, marinari sau militari. Altele
indicau apartenența militară ori păstrau însemne patriotice și
religioase. Unele reprezentau persoane iubite, personaje, animale sau
obiecte, iar inscripțiile puteau păstra nume, jurăminte, amintiri
sau mesaje. În cazul militarilor, de pildă, tatuajul putea deveni
un fel de biografie condensată. O emblemă sau un simbol putea
sugera arma ori mediul profesional al celui tatuat. În alte cazuri,
desenul vorbea despre locul de unde venise omul sau despre perioada
în care fusese soldat. Tocmai aceste elemente îl interesau pe medic
pentru identificarea unei persoane.
O
aluniță pe obraz
Existau
și tatuajele sentimentale. Nicolae Minovici a întâlnit
reprezentări ale unor femei, soții, amante, balerine, actrițe sau
echilibriste. Uneori apărea chipul unui copil. În spatele desenului
putea exista o poveste intimă, iar medicul observa că astfel de
„embleme amoroase“ erau relativ rare în România: „eu am găsit
doar trei“.
Bineînţeles,
el nu ignora nici diferențele dintre sexe. În perioada respectivă,
tatuajul era predominant masculin, însă exista și în rândul
femeilor, mai ales în anumite medii sociale. Minovici observa că
tatuajele feminine cu scop ornamental puteau fi mai fine decât cele
ale bărbaților. În cazul prostituatelor, el consemna însă
existența mai multor tipuri de semne, inclusiv alunițe artificiale,
folosite ca elemente de înfrumusețare: „Toate prostituatele arabe
au tatuate cruci sau flori pe obraji sau brațe. Maurele au în zona
mamară, la comisurele vulvei sau pe pleoape asemenea tatuaje.
Tatuajele prezente la prostituatele de la noi constau mai mult din
alunițele ce și le fac mai ales pe obraz și mai cu seamă
țigăncile ca să fie mai frumoase. Aceste alunițe, răspândite pe
față, sunt în număr variat. Astfel, vestita prostituată și
recidivistă A.M. avea două alunițe pe obraz, iar o altă
prostituată devenită servitoare la ospiciul Mărcuța are două
alunițe pe obraz și una între sprâncene“.
Imagini cu tatuaje din cartea medicului Nicolae Minovici
Cercetarea
sa cobora și mai adânc în istoria și practica tatuajului.
Minovici era interesat de felul în care era realizat desenul, de
substanțele folosite pentru colorare, de instrumentele și metodele
de tatuare, de urmele lăsate pe piele și de posibilitatea
îndepărtării tatuajelor. Chiar termenii care apar în indexul
ediției din 1898 – „înțepătură“, „incisiuni“,
„cerneală de China“, „materia colorantă“, „procedeŭ de
tatuaj“ sau „operațiunea“ – arată cât de concretă era
cercetarea sa.
Dar,
pentru Minovici, tatuajul nu era doar un fenomen tehnic. El îl
privea și ca pe o formă de exprimare. Desenele puteau vorbi despre
credințe, profesie, dragoste, răzbunare, gusturi sau despre lumea
morală a celui care le purta. În cazul delincvenților, el încerca
să identifice anumite tipare: „Astfel, în cazul delicvenților,
tatuajul e caracterizat prin număr, prin generalizare, prin locul
ce-l ocupă și prin misticitatea, obscenitatea desenurilor. Oricum
ar fi însă, aceste desenuri ale lor ne dă o noţiune prețioasă
asupra naturei ideilor morale a tatuaţilor, gândirea lor ordinară,
imagini care le sunt scumpe, suvenirurile lor intime și chiar
proectele lor de răsbunare formate într’un mod cinic“.
Imagini cu tatuaje din cartea medicului Nicolae Minovici
Minovici
mergea până la a păstra tatuajele desprinse de pe trupurile
cadavrelor pe care le cerceta. Potrivit Muzeului Municipiului
București, aceste piese au fost conservate și se află și astăzi
în patrimoniul Institutului Național de Medicină Legală „Mina
Minovici“. Astfel, ceea ce pentru omul tatuat fusese cândva un
semn personal devenea, după moarte, document medico-legal și piesă
de colecție.
„Tatuajurile în România“ rămâne, după mai bine
de 125 de ani, o carte neobișnuită. Este simultan document medical,
studiu antropologic, inventar de simboluri și fotografie a
societății românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În
cele peste o sută de pagini ale sale, Nicolae Minovici a încercat
să afle cine erau oamenii care își însemnau trupurile și de ce o
făceau.
