Putin testează constant limitele Occidentului, de la Ucraina până pe flancul estic al NATO, iar fiecare răspuns ezitant al Washingtonului și al aliaților riscă să fie interpretat la Kremlin nu ca prudență, ci ca permisiunea de a împinge „baioneta” încă un pas înainte
Foto: ChatGPT
De la Cecenia la dronele de la Leipzig, tiparul pare același: acolo unde Occidentul răspunde cu moliciune, Kremlinul înaintează. Ultimele săptămâni arată din nou această logică în acțiune.
O maximă atribuită, probabil greșit, lui Lenin descrie metoda cu o precizie pe care istoricii i-o refuză autenticității, dar nu și utilității: sondezi cu baioneta; dacă întâlnești terci, înaintezi; dacă întâlnești oțel, te retragi. Puține formule apocrife descriu mai bine traiectoria lui Vladimir Putin.
Fostul ofițer KGB și-a început lunga dominație politică în 1999, pe fundalul războiului din Cecenia, declanșat după atentatele cu bombe atribuite teroriștilor ceceni, deși suspiciunile privind un posibil rol al FSB nu au dispărut niciodată complet. În 2008, Rusia a invadat Georgia și controlează și astăzi aproximativ 20% din teritoriul țării. În 2014 a anexat Crimeea și a deschis războiul prin proxy în estul Ucrainei. În același conflict, zborul MH17 al Malaysia Airlines a fost doborât, provocând moartea a 298 de oameni. Fiecare episod a testat limitele reacției occidentale. Din perspectiva Kremlinului, prea des răspunsul a semănat mai mult cu terciul decât cu oțelul. Invazia pe scară largă din 2022 a fost următoarea treaptă.
De la drone rătăcite la terorism de stat
Războiul din Ucraina s-a întors, desigur, împotriva calculelor inițiale ale Kremlinului. Ucraina a rezistat cu sprijin occidental, în timp ce Rusia s-a bazat tot mai mult pe China, Coreea de Nord și Iran. Frustrarea Moscovei este acum exprimată fără prea multe menajamente: săptămâna trecută, Putin numea națiunile occidentale „rechini ai imperialismului” și avertiza că oricine încearcă să-i „înghită” pe ruși „ar putea primi un pumn în dinți”.
Retorica este însoțită de acțiuni. Dronele rusești pătrund tot mai des în spațiul aerian european. Unele incursiuni pot fi accidentale; altele sunt privite de oficialii europeni ca parte a unei cartografieri sistematice a apărării antiaeriene. Lor li se adaugă sabotajele. În 2024, agenți ruși au fost suspectați de o tentativă de asasinare a conducerii Rheinmetall și de operațiunea coletelor-bombă introduse pe curse cargo DHL.
Escaladarea a continuat. Autoritățile germane au atribuit Rusiei tentativele de la începutul lunii august de a lovi aeronave cu drone încărcate cu exploziv pe aeroportul Leipzig/Halle. Kremlinul este suspectat și în legătură cu incendii produse la fabrici de apărare din Bulgaria, Italia, Estonia, Slovacia și Polonia. Expresii precum „război hibrid” sau „zonă gri” riscă să facă fenomenul să pară mai puțin grav decât este. Dacă asemenea operațiuni sunt comandate de un stat și executate deliberat pe teritoriul unor membri NATO, vorbim despre acțiuni care se apropie de logica terorismului sponsorizat de stat.
Răspunsul de catifea al Washingtonului
Germania a răspuns prin închiderea unui consulat rus la Bonn și a unui centru cultural rus la Berlin — măsuri politice și diplomatice, dar cu o capacitate limitată de descurajare. Cel puțin europenii indică deschis Rusia drept sursă a atacurilor. Washingtonul a fost mult mai prudent.
Ambasadorul american la NATO, Matthew Whitaker, a transmis că Statele Unite sunt „solidare cu Germania și cu toți aliații” în fața unor „eforturi de a provoca prejudicii și haos pe teritoriul NATO”, fără să numească însă Rusia. Trump a păstrat tăcerea, iar alte gesturi ale administrației sale transmit Kremlinului un mesaj ambiguu. Președintele american a declarat recent că negocierea cu Canada este mai dificilă decât cu China sau Rusia și l-a invitat pe ministrul rus de finanțe la G20, marcând prima apariție rusă de acest nivel din 2022.
Sâmbătă, Steve Witkoff și Jared Kushner au avut o întâlnire cordială cu Putin la Kremlin, înainte de a merge pentru prima dată la Kiev. Tonul întâlnirii a contrastat puternic cu imaginea liderului rus în capitalele europene și cu acuzațiile legate de crimele comise de forțele ruse în Ucraina.
Episodul se înscrie într-un context transatlantic deja tensionat: criza provocată de amenințările privind Groenlanda, disputele privind Hormuz, reducerea sprijinului american pentru Ucraina și revenirea asupra promisiunii făcute la summitul NATO din iulie privind posibilitatea ca Ucraina să-și producă propriile rachete Patriot. Directorul CIA, John Ratcliffe, s-a deplasat luna trecută la Moscova pentru a-l avertiza pe Putin, dar eficiența unui asemenea avertisment scade atunci când Casa Albă transmite simultan semnale de deschidere și conciliere.
Oțelul care lipsește: bani, rachete și Starlink
Imaginea unei Europe care trăiește exclusiv din generozitatea americană nu mai corespunde situației din teren. Europenii au oferit deja un volum important de ajutor Ucrainei și promit să continue. Marea Britanie și Franța au acceptat recent să permită Kievului producerea sub licență a rachetelor SCALP.
Rămâne însă problema celor aproximativ 300 de miliarde de dolari din activele rusești înghețate. Folosirea lor în sprijinul Ucrainei ar transmite Moscovei un semnal mult mai puternic decât încă o rundă de declarații diplomatice.
Urgența imediată este apărarea antiaeriană ucraineană, supusă unei presiuni tot mai mari din partea rachetelor balistice și dronelor rusești. Stocurile de interceptori Patriot sunt limitate, iar producția proprie a Ucrainei nu poate rezolva problema peste noapte. Un transport italian de SAMP/T ar putea ajuta pe termen scurt, la fel și accesul la sisteme sud-coreene M-SAM II. O altă problemă este Starlink: accesul deplin la infrastructura de comunicații ar putea crește capacitatea Ucrainei de a folosi drone împotriva lansatoarelor rusești.
Aici se află, de fapt, diferența dintre avertisment și descurajare. Kremlinul nu este impresionat de formulări diplomatice, ci de costul concret pe care îl presupune următoarea mișcare.
Terci pe flancul estic, nu doar în Germania
Pericolul unui răspuns prea moale nu privește doar Germania sau statele baltice. Aceeași logică funcționează pe întregul flanc estic al NATO.
Pentru România, avertismentul este direct. Dronele ajunse în zona Deltei Dunării și incidentele din apropierea Constanței și Tulcei trebuie privite în același tablou strategic cu Leipzig, sabotajele asupra industriei europene de apărare și testarea spațiului aerian aliat. Nu toate incidentele au aceeași origine sau aceeași intenție, dar împreună obligă NATO să răspundă unei întrebări incomode: unde se termină accidentul și unde începe testarea deliberată a limitei de reacție?
Marea Neagră oferă Moscovei un teren aproape ideal pentru asemenea teste. Aici se întâlnesc războiul din Ucraina, infrastructura NATO, gurile Dunării, portul Constanța, rutele comerciale și energetice și libertatea de navigație. O dronă care traversează pentru câteva minute frontiera, un incident naval, un bruiaj GPS sau o operațiune de sabotaj pot rămâne sub pragul care ar declanșa automat un răspuns militar, dar pot măsura foarte precis viteza, unitatea și voința politică a Alianței.
Aceasta este, în fond, metoda baionetei. Nu începi prin a lovi frontal NATO. Împingi puțin, observi reacția și înaintezi din nou dacă prețul rămâne suportabil.
Diferența dintre metoda baionetei la Marea Baltică și cea de la Marea Neagră este mai degrabă una de geografie și calendar decât de principiu. Iar pentru România, ca pentru întregul flanc estic, întrebarea esențială nu este dacă va exista o nouă probă, ci ce va întâlni ea atunci când va veni: încă o zonă gri în care răspunsul se pierde între comunicate și consultări sau, în sfârșit, suficient oțel pentru ca următorul pas să devină prea costisitor.
Post Scriptum: Rusia a lovit pe 13 septembrie un tren de pasageri și infrastructura de la punctul de trecere Yahodyn, de pe granița ucraineano-poloneză, chiar în timp ce oficiali europeni traversau frontiera — parte a unei escaladări tot mai clare a atacurilor asupra punctelor de trecere și a incursiunilor cu drone în spațiul aerian european menite să intimideze NATO. Oficiali polonezi, estonieni și ucraineni au calificat amenințarea drept „reală și iminentă”, cerând Occidentului apărare antiaeriană sporită pentru Ucraina, în timp ce ISW recomandă ca NATO să renunțe la politica de a intercepta țintele ruse abia după ce intră în spațiul aerian european. Pe fondul negocierilor de pace, Jared Kushner susține că un acord e deja conturat cu excepția chestiunii teritoriale, dar consilierul Kremlinului Iuri Ușakov a contrazis această optimism, reafirmând cererile maximaliste ale lui Putin — retragere ucraineană din teritorii neocupate, „denazificare” și neutralitate — cereri incompatibile cu operațiunile ofensive pe care Rusia le continuă pe întregul front.
Metoda baionetei nu are nevoie de un moment de ruptură ca să funcționeze — are nevoie doar de răbdare și de un adversar dispus să confunde tăcerea cu prudența. Fiecare tren lovit, fiecare dronă „rătăcită”, fiecare comunicat occidental care evită să rostească un nume propriu sunt, de fapt, măsurători: ale vitezei de reacție, ale unității aliate, ale prețului pe care Vestul e dispus să-l plătească pentru a nu răspunde. România nu privește acest experiment din tribune — Marea Neagră este, ca și Baltica, un laborator activ, iar singura întrebare care mai contează este dacă flancul estic va oferi, la momentul potrivit, oțelul care lipsește sau doar încă o rundă de terci diplomatic.
