În anii ’70, fiecare zi de muncă a unui șef de far era o
aventură. Misiunea era cu atât mai grea cu cât de lumina
obiectivului depindea soarta tuturor navelor care veneau și plecau
din Portul Constanța. Angajații
farului trebuiau să repare piesele de proveniență rusească, să
schimbe becurile – care se ardeau foarte des – în maximum 30 de
minute, care era baremul de nefuncționare a farului.
Gheorghe Mărășeșscu, fost șef de far FOTO: Mariana Iancu
Gheorghe Mărășescu avea doar 22 de ani
când, în toamna anului 1977,
a primit greaua sarcină să păzească cel mai înalt far de pe
litoral. După ce a fost verificat la dosar de către cei de la
Contrainformații, a fost angajat. Prin
serviciul de radiofar, angajații obiectivului transmiteau informații
din șase în șase minute, prin Codul Morse, pentru ca navele care
se îndreptau spre Portul Constanța să-și ia poziția și să știe
drumul pe care-l au de străbătut până intră în siguranță în
port. „Stația transmitea automat informațiile. De fapt, era un
grup de șase stații, una la Insula Șerpilor, una la Sfântu
Gheorghe, una la Constanța și trei la Bulgaria. Navele își luau
poziția și știau cât mai au până să ajungă în zona de
ancorare, pentru că nu intrau direct în port. La acea vreme se
aștepta să se intre în port, atât de multe nave erau. Spre
exemplu, în decembre 1988, cei de la Farul roșu spuneau că
așteptau 120 de nave în radă, și în port erau dane unde erau
trei nave legate una lângă alta“, povestește Gheorghe Mărășescu
pentru „Weekend Adevărul“.
Acum,
spune el, „dacă a căzut satelitul, suntem morți“. La acea
vreme, navele se puteau orienta și numai după lumina farurilor. Un
fost comandant al navei „Sadu“ i-a povestit că, pe vremea când
era elev și făcea practică pe bricul „Mircea“, comandantul i-a
scos pe toți noaptea pe punte și le-a zis: „Deșteptarea!“,
apoi le-a arătat farurile de la bulgari, apoi luminile de la Tuzla,
Mangalia și Constanța și le-a zis să aducă nava-școală în
siguranță în port ghidându-se numai după luminile farurilor:
„Dacă puneți vreunul nava pe uscat, vin și cu mâna mea vă
strâng de gât“, i-a amenințat comandantul. Și nava a ajuns cu
bine.
Pericolul
de la fiecare scară
Și
în urmă cu jumătate de secol, angajații farului urcau pe aceleași
scări pentru a asigura buna funcționare. Ba mai mult, tot ei se
ocupau și de întreținerea lui: schimbau becuri, vopseau cupola,
tencuiau peretele exterior. Nu a avut niciodată probleme cu
înălțimea și nici cu urcatul treptelor
până la lumina farului, numai că, în acei ani, lipseau câteva
trepte de la fiecare sector de scară. „Poate ați observat că
sunt și niște trepte metalice puse la terminarea scării. Atunci
când m-am angajat, ele nu erau, era gol. Și știți cum era la
vremea aceea când se obișnuia să se oprească curentul.
Dacă te urcai în far și se oprea curentul, coborai pe-ntuneric, și
unde lipseau treptele, dacă nu erai atent, puteai să cazi de la
înălțime“. La acea vreme, iluminatul interior al farului se
făcea cu becuri acoperite de globuri mari, rotunde. „Era foarte
incomod să schimbi un bec, trebuia să deșurubezi globul, să
schimbi becul și apoi să înșurubezi la loc“, povestește el.
A
coborât printre cioburile de becuri
Prima
intervenție dificilă pe care a avut-o a fost chiar în 1977,
la începutul lui decembrie, când s-a ars stația. „Nu aveam la
cine să apelez, era chiar de Sfântul Nicolae. Pe de altă parte,
trebuia să rezolv problema într-un anumit timp pentru că farul nu
putea să rămână nefuncțional mult timp. În acea noapte a fost o
furtună puternică și chiar atunci a ars și fabrica de mobilă,
iar eu văzusem incendiul de sus, din far. La acea vreme,
era alt capăt de far, care acum este la muzeu. Inițial, ofițerul
de serviciu nu mi-a dat voie să urc întrucât plafonul de nori era
prea jos și descărcările electrice prea puternice. Într-un
final, când am urcat, am văzut că arde ceva, dar, ca să mă
încadrez în timp, că se apropia baremul de nefuncționare al
farului de maximum 30 de minute, nu am oprit tensiunea,
și când am ajuns sus, din cauza umidității de la ploaie, pe unde
mă atingeam cu corpul de metal simțeam tensiune, dar a trebuit să
schimb becurile în așa condiții“, își amintește el. A
schimbat becurile, dar, în timp ce cobora, acestea au început să
se încălzească și cioburile l-au lovit în cap, pe spinare, pe
unde nimereau. Când a urcat dimineața în far cu colegul care
venise să-l schimbe a descoperit că nu mai era funcţional niciun
bec. Toate fuseseră sparte.
Scările de urcare la cupola farului FOTO: Mariana Iancu
Reparația
farului după cutremur
La
acea vreme, toată întreținerea farului se făcea manual. Tot ei
au trebuit să repare farul și în urma cutremurului din martie
1977. În acea noapte, capul de far a căzut peste chepengul de
intrare și are și acum două coaste lipsă de la lentilă. „Ca
primă măsură, i-am făcut un jug la suportul care susținea
lentila, că nu mai rezista, ca să poată să-l țină, ca să
funcționeze farul“.
Apoi,
au trebuit să retencuiască zidul exterior pe o porțiune de 12
metri pătrați, de unde se desprinsese terasitul. „Erau firme de
construcții, era TCL-ul, ICH-ul, dar nu lucrau
pentru far, că muncitorii erau ocupați, și așa am făcut
reparația cu forțe proprii. Am pregătit
materialul jos și l-am urcat pe scripete. Am construit o nacelă
unde stătea un om și, după ce l-am prins
cu trei parâme, am ridicat nacela până
la zona unde trebuia dată tencuiala exterioară. Nu a fost ușor,
pentru că la acea înălțime vântul se simte foarte tare“, își
amintește el.
În
anul 1986, tot angajații farului au vopsit balconul exterior care se
află în jurul cupolei. „Noi am stat acolo, pe acea margine, să
vopsim cupola: cu pensula într-o mână și cu cutia de vopsea în
cealaltă. Și la
farul de la Tuzla a fost la fel, când am
vopsit cupola. Urcai pe o scândură și sub ea era o parâmă și te
ridicau pe un scripete. La un moment dat, eram sus cu un coleg de la
Gura Portiței. Când m-am uitat spre el, am văzut cum funia sub
scândura lui era aproape ruptă. Am aruncat pensula, l-am prins de
centură și atunci am vorbit cu el: «Stai cuminte, nu mai face
nimic. Prinde-te cu mâinile deasupra, funia de la scaunul tău e
ruptă». S-a agățat și așa a scăpat. După ce l-am dus jos în
siguranță, am terminat eu de vopsit cupola“, retrăiește el acea
aventură periculoasă.
Motorașele
rusești
În
far se urca de câte ori era nevoie. Erau
mult mai multe lucrări de întreținere decât în prezent, când și
becurile care luminează farul se schimbă în mod automat. La acea
vreme, povestește Gheorghe Mărășescu, lentila era protejată de
un capot de tendă și acesta pe interior avea finet ca să nu zgârie
lentila. Când se oprea farul dimineața,
angajații urcau să pună capotul pe lentilă, iar când se făcea
ora de aprins farul, se urcau din nou ca să scoată capotul. Alte
urcări erau în funcție de alte și alte probleme apărute. „Farul
avea motorașe rusești, unul se învârtea în stânga și unul
se-nvârtea în dreapta. Exista un mecanism cu roți dințate care
învârtea rotițele, și ultima roată excentrică, care nu era
dințată, acționa întrerupătorul. În felul acesta se putea
stabili exact perioada în care farul a funcționat. Era un fel de
control. Pe mare nu se vede că farul se rotește, se vede doar un
punct luminos“.
Lentila farului de aterizare din Constanța FOTO: Mariana Iancu
Becurile
erau tot rusești. „La un moment dat, că așa era la noi, nu mai
importam piese, nu mai aduceam motorașe. Astfel s-a apelat la
diferse soluții: ni s-a adus un motoraș
pe care îl folosea CFR la aerotermele de la vagoane, dar acela avea
miezul pătrat, iar nouă ne trebuia unul rotund. Și au zis ei
atunci: «Ce să ne mai batem capul? Le luăm pe astea și le
strunjim» și ne-au dat din astea, dar, din cauza faptului că nici
izolația nu era foarte bună întrucât lacul era prost, dar mai
ales din cauza faptului că după strunjire le-au luat din magnet,
din miez, nu mai aveau același randament, și normal că nu au dat
rezultate. Până la urmă am luat motorașe de la niște stații tot
rusești și le-am adaptat, dar nu era nimic simplu“.
Situația
aceasta era cu atât mai stupidă cu cât Direcția Hidrografică,
care avea în administrare farul, dispunea de fonduri, mai precis de
valuta forte, pe care o obținea din venituri extrabugetare. „La
acea vreme, Direcția Hidrografică avea dinari, lire italiene,
turcești, întrucât navele veneau în România ca să facă
compensarea aparaturii de navigație, așa cum e RAR-ul la
autoturisme, pentru că în România era mai ieftin decât în altă
parte. Apoi, toate navele care intrau în port plăteau o anumită
sumă pentru că beneficiau de luminile farurilor. Aceasta se calcula
în funcție de tona de deplasament“, explică el.
Cum
au zburat tablele de pe far
Dar
nici în anii de după Revoluție lucrările de consolidare și de
reparații ale farului nu au fost fără incidente. Gheorghe
Mărășescu își amintește de anii 2008-2009 când s-a dat tot
terasitul jos de pe zidul exterior pentru a fi retencuită piramida
lui. „Era viscol afară. Știam că de serviciu era colegul meu
Petru și în drumul de întoarcere spre casă am zis să trec pe la
far. Când am ajuns la ușa Casei Farului, colegul mi-a spus că este
urcat. M-am gândit: «Ce l-a apucat pe ăsta să urce în far acum,
mai ales că era în reparație». Începea să monteze partea
metalică, solzii. Și când am ajuns la far și m-am uitat în sus
am văzut cum unul era pe burtă și încerca să desfacă un șurub
ca să scoată de pe far o tablă, un solz pe care îl plimba vântul.
Al doilea coleg îl ținea de picioare, ca să nu cadă. Un solz
zburase deja în stradă. Cineva dăduse telefon la Comandamentul de
la București, mai departe, anunțase la unitate: «Vedeți că vă
cad tablele de pe far». Practic, firma care lucra la consolidarea
farului nu prinsese tablele definitiv și nu le asigurase în niciun
fel. A fost scandal mare atunci“. Lucrările de renovare începuseră
de Sărbători, înainte de Crăciun, și au fost finalizate după
Revelion. Atunci, farul nu a funcționat o săptămână și
navigatorii au primit aviz de nefuncționare.
Dar
nu era prima greșeală a constructorului. Înainte ca muncitorii să
înceapă să curețe vechiul terasit, s-au gândit să protejeze
cartierul de praful care urma să se elimine în atmosferă prin
îmbrăcarea scheletului farului cu o pânză de sac. „Nici nu au
apucat să înceapă că le-am zis dinainte: «Cum poți, bă, să
pui atâta pânză pe înălțimea asta? Păi când s-o umfla vântul
în asta, smulge și farul». 920 de kilograme cântărea pânza aia.
Și când a început să bată vântul puternic, a smuls pânza și a
dat-o peste gardul metalic. M-au întrebat a doua zi: «De unde știai
că așa o să se întâmple??». Le-am răspuns: «Păi nu vezi că
aveai o velă cât are bricul Mircea?»“.
Arhitectul
farului, o legendă
Aceste
probleme păreau cu atât mai greu de înțeles cu cât, în anul
1958, când a început construcția farului de aterizare, nu s-a
folosit nicio macara la ridicarea lui, iar arhitectul care l-a
proiectat, Nicolae Vasilescu, a rămas o legendă. „Turnul a fost
construit pe popi centrali – și acum apar pe perete niște găuri
unde era prins popul de lemn, ca un stâlp. Așa se ridica farul pe
măsură ce avansa construcția, dar nu s-a folosit nicio macara.
Inclusiv partea metalică a farului s-a construit jos, la sol, și
s-a urcat tot cu popul, iar lentila a fost ridicată cu un scripete“,
povestește fostul paznic de far.
Pe arhitectul care l-a proiectat
l-a cunoscut după cutremur, când a trecut pe la far să vadă cum
s-a comportat construcția. „L-am întâlnit o singură dată, când
a trecut să vadă dacă partea din față, obeliscul, a rămas în
picioare sau a căzut după cutremur. Mi-a spus că au fost 20 de
proiecte pentru far și că ar fi existat încă două la fel de bune
sau poate chiar mai bune. De altfel, mulți dintre cei care au venit
să facă reparațiile după ’90 îi fuseseră elevi“.
Grădina
cu caiși și trandafiri
În
anii ’70, în jurul obiectivului nu era construit nimic: nici
blocurile care formează acum Cartierul Far, nici biserica, nici
piațeta, totul fiind pustiu împrejur pe o suprafață de peste un
hectar. În apropierea farului, angajații obiectivului și-au
amenajat un mic colț de rai. „Aveam tot
felul de pomi fructiferi, în special caiși, aveam smochini,
migdali, gutui, vișini, corcoduși, boltă de vie cu struguri, tot.
Cultivam verdeață, roșii, morcovi. Aveam inclusiv trandafiri de
dulceață. Tot noi plantaserăm și multe flori: toporași, zambile,
crini, trandafiri, allele. Am învățat să dau și la coasă aici“,
își aduce el aminte. Tot timpul, pe lângă ei creșteau și mulți
câini.
Gheorghe Marasescu langa singurul copac care a ramas din perioada in care a fost sef de far
Inițial,
acolo unde este astăzi fântâna din piațetă era Casa Farului,
care a fost ulterior demolată și urma să fie construită o alta în
spatele farului, în forma literei U. Numai că, povestește fostul
paznic de far, prim-secretarul de la acea vreme a dorit neapărat ca
în zonă să fie amenajată o piațetă și a stabilit că noua Casă
a Farului va funcționa la parterul unui bloc construit în zonă. În
cele din urmă s-a ales parterul unui bloc din spatele piațetei.
Amintiri
de la Revoluție: „Trebuia să apărăm, dar nici praștii nu
aveam“
Zilele
de la far din acel decembrie însângerat al anului 1989 ar vrea să
le uite, dar nu poate. Atunci când a izbucnit Revoluția,
Gheorghe Mărăşescu era de serviciu și a făcut supraveghere din
far. „Fiecare unitate avea câte o
patrulă care o apăra. Zona de aici a fost controlată și apărată
de către Direcția Hidrografică. Mai sus erau cei de la Centrul de
scafandri, care apărau toată zona până la Gara Constanța“. Cu
toții știau ce se întâmplă în Timișoara și în București. La
un moment dat, în timp ce era în post, a primit un telefon și i
s-a cerut să caute patrula și să o trimită la unitate, care era
la Liceul de Marină din Poarta 6. „Patrula era pe partea noastră
de stradă, unde e o benzinărie acum. M-am
dus la ofițerul care era înarmat și le-am zis să nu mai execute
niciun fel de misiune, că erau panicați și pregătiți să tragă
în oameni și le-am spus: «Opriți orice activitate și mergeți la
unitate, se suspendă tot»“.
Apoi,
înainte de a urca în far, fiind o zi în care erau programate
activități de întreținere, a mai primit un telefon de la șeful
secției, care i-a cerut că arunce toate pozele cu „generalul
trădător Milea“. „Fiecare cum îl ducea capul“,
concluzionează el după atâta vreme. Nu mai caută explicații de
mult. Lucrurile se precipitau. S-a dat un ordin să vină toată
lumea la obiectiv și au primit suplimentar și un om de la Farul
roșu din port. Sus, în far, a fost asigurată paza și se urmăreau
mișcările din port.
În
seara zilei de 23 decembrie, la telefonul de la Casa Farului a sunat
un ofițer, locotenent-colonelul Moroianu. „M-a cerut la telefon și
mi-a zis: «Mărășescule, vino imediat la mine la Abator». Ce
căută Moroianu la Abator nu știam. La poartă, doi maiștri, unul
care fusese la secție, și un altul, erau înarmați de război. Am
intrat la Moroianu și când m-a văzut în salopetă m-a întrebat:
«Ce-i cu tine așa? Voi sunteți dați punct de sprijin», dar noi
nici praștii nu aveam. Noi eram echipă de sprijin pentru ei, adică
dacă erau atacați, noi trebuia să îi apărăm. Armamentul fusese
la unitate, dar nu mai era. Se pregătise de mult Revoluția“,
dezvăluie fostul paznic de far.
Își
aduce aminte de nebunia care cuprinsese și orașul Constanța, ca
toată țara de altfel. Se
trăgea din podul gării, iar în colțul parcului, la
statuia lui Filimon Sârbu, era un ofițer îmbrăcat în
costumație neagră, cu tot echipamentul de luptă pe el, care
deținea inclusiv o stație. S-a dus la el, s-a prezentat și i-a
cerut să-i predea armamentul. A fost refuzat, semn că acel om avea
o misiune precisă. În vreme ce vorbea cu el, din podul gării a
început să se tragă în pomi. „Atunci mi-am zis: «Bă,
Gheorghe, ceva nu e în ordine aici, spală putina, că nu e de stat.
Și am luat-o prin trandafiri și am ieșit în 1 Mai și am luat-o
spre far. Nici drumul până la far nu a
fost lipsit de peripeții. Se trăgea și pe Bulevardul 1 Mai“.
Când a ajuns la Casa Farului, a bătut ușor la geam, i-a zis
colegului să nu aprindă lumina și să deschidă ușa. „Și așa
am petrecut Revoluția“.
Șeful
de far Gheorghe Mărăşescu a ieșit la pensie în anul 2020, dar nu
poate sta mult timp departe de acest simbol al orașului. Foarte des
pașii îl poartă în locul unde are atâtea amintiri. Vine și acum
la tinerii care urcă și acum aceleași trepte pe care el le urca în
urmă cu mulți ani pentru ca navele care se îndreaptă spre
Constanța să vadă lumina, să vadă uscatul.
