Mulți părinți aleg să nu își ducă copiii la înmormântarea unei persoane dragi, de teamă că experiența i-ar putea traumatiza. Specialiștii spun însă că întrebarea importantă nu este dacă participă sau nu la ceremonie, ci cum este pregătit copilul și cine îl însoțește într-unul dintre cele mai dificile momente din viață.
Luăm sau nu copiii la înmormântare? Sursă foto: Shutterstock
Puține decizii sunt mai dificile pentru un părinte decât aceea de a hotărî dacă își duce sau nu copilul la înmormântarea unui bunic, a unui părinte sau a unei alte persoane apropiate. Din dorința firească de a-l proteja, mulți adulți aleg să îl țină departe de ceremonie, convinși că astfel îl feresc de o experiență prea dureroasă. Alții cred că participarea îl poate ajuta să înțeleagă mai bine ce înseamnă despărțirea și îi oferă ocazia de a-și lua rămas-bun.
„Dincolo de opinii, răspunsul nu ține atât de vârsta copilului, cât de felul în care este pregătit și însoțit. O înmormântare nu este, prin ea însăși, o experiență traumatizantă. Modul în care adulții aleg să vorbească despre moarte și felul în care rămân alături de copil sunt cele care pot transforma acest moment într-o experiență de înțelegere sau, dimpotrivă, într-una copleșitoare”, explică Gabriela Marc, psiholog clinician principal și lector universitar asociat la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, pentru „Adevărul”
Potrivit psihologului, copiii observă rapid că în familie s-a produs o schimbare importantă, chiar și atunci când adulții încearcă să ascundă durerea: „Copiii nu au nevoie să fie protejați de moarte. Au nevoie să nu fie lăsați singuri cu ea.”
Există o vârstă potrivită?
Mulți părinți caută un prag clar de vârstă care să le spună când un copil este pregătit să participe la o înmormântare. Gabriela Marc spune însă că dezvoltarea emoțională nu urmează același ritm pentru toți copiii.
Ea explică faptul că, până în jurul vârstei de 4-5 ani, cei mici înțeleg cu dificultate caracterul definitiv al morții și pot crede că persoana dragă se va întoarce. Între 6 și 9 ani începe să apară înțelegerea faptului că moartea este ireversibilă și îi privește pe toți oamenii, însă explicațiile rămân strâns legate de ceea ce copilul vede și experimentează. Abia în jurul vârstei de 9-10 ani apare o înțelegere apropiată de cea a unui adult.
Specialista subliniază însă că aceste repere sunt orientative.
„În cabinet am întâlnit copii de cinci ani care, pregătiți cu grijă și însoțiți permanent de un adult, au traversat o înmormântare cu liniște și curiozitate. Am întâlnit și copii mai mari care au fost luați prin surprindere și au rămas mult timp cu imagini și întrebări pe care nimeni nu i-a ajutat să le înțeleagă”, spune ea.
În opinia sa, întrebarea esențială nu este câți ani are copilul, ci dacă este pregătit pentru ceea ce urmează: „Întrebarea cea mai importantă în acest context este dacă copilul este pregătit, informat și însoțit sau doar dus la ceremonie.”
„Și noi mergeam la înmormântări când eram mici”
Un argument invocat frecvent de bunici și părinți este că, în trecut, copiii participau firesc la înmormântări și „nu pățeau nimic”. Gabriela Marc spune că această comparație trebuie privită în contextul social al vremii.
Potrivit psihologului, în urmă cu câteva decenii familiile erau mai numeroase, comunitățile mai unite, iar ritualurile legate de moarte făceau parte din viața de zi cu zi. Copiii asistau mai des la priveghiuri, înmormântări și pomeni, astfel încât despărțirea nu apărea ca un eveniment misterios sau izolat, ci ca o etapă firească a vieții: „Astăzi familiile sunt mai mici și mai izolate. Tocmai de aceea, ceea ce altădată oferea comunitatea trebuie oferit conștient de adulți: explicații, prezență și siguranță.”
Când poate deveni o înmormântare traumatizantă?
Una dintre cele mai mari temeri ale părinților este că simpla participare la ceremonie ar putea produce o traumă.
Gabriela Marc spune că trauma nu este provocată automat de întâlnirea cu moartea, ci de modul în care copilul trăiește experiența: „Trauma nu apare pentru că un eveniment este trist. Tristețea face parte din viață, iar copiii au nevoie să descopere că ea poate fi trăită fără să îi copleșească.”
Specialista explică faptul că o experiență poate deveni copleșitoare atunci când copilul este luat prin surprindere, nu înțelege ce se întâmplă sau rămâne singur cu emoțiile sale.
„O experiență devine traumatizantă atunci când copilul este luat prin surprindere, nu înțelege ce se întâmplă, rămâne singur cu emoțiile lui sau nu are posibilitatea să se retragă atunci când simte că este prea mult”, spune ea.
În opinia sa, trei elemente fac diferența. Primul este pregătirea. Copilul trebuie să știe dinainte ce va vedea și ce se va întâmpla în timpul ceremoniei.
Al doilea constă în posibilitatea de a avea un cuvânt de spus. Dacă vârsta îi permite, este important să simtă că poate spune dacă îi este prea greu.
Al treilea este prezența unui adult disponibil exclusiv pentru el. „În ziua înmormântării, acel adult nu are rolul de a organiza ceremonia, ci de a observa copilul, de a-i răspunde la întrebări și de a pleca împreună cu el dacă simte că experiența devine prea intensă”, spune Gabriela Marc.
Potrivit psihologului, atunci când aceste condiții sunt îndeplinite, participarea poate avea chiar un rol important în procesul de înțelegere a pierderii.
„Atunci când aceste condiții sunt îndeplinite, participarea poate deveni o experiență profund umană. Copilul învață că durerea nu trebuie ascunsă și că oamenii pot trece împreună prin momente foarte grele”, continuă specialista.
Cum le vorbim copiilor despre moarte?
În încercarea de a-i proteja, mulți adulți folosesc expresii precum „a plecat”, „doarme” sau „este la Dumnezeu”. Gabriela Marc atrage atenția că astfel de formule pot crea mai multă confuzie decât liniște.
Pentru un copil mic, explicațiile metaforice pot ridica alte întrebări: dacă bunicul „doarme”, de ce nu se mai trezește? Dacă „a plecat”, de ce nu se mai întoarce? În unele cazuri, astfel de exprimări pot alimenta chiar teama de somn sau anxietatea provocată de plecările persoanelor apropiate.
Specialista este de părere că explicațiile simple și adaptate vârstei sunt, de cele mai multe ori, mai ușor de înțeles decât încercarea de a ascunde realitatea: „Adevărul spus simplu și cu blândețe este aproape întotdeauna mai ușor de înțeles decât explicațiile neclare.”
Conform spuselor acesteia, dincolo de toate întrebările despre moarte, cei mai mulți copii încearcă, de fapt, să afle dacă legătura cu persoana iubită dispare odată cu despărțirea.
„Nu întreabă doar unde a plecat bunicul sau de ce nu îl mai poate vedea. Întreabă dacă iubirea mai poate exista atunci când omul nu mai este prezent”, adaugă aceasta.
Când este mai bine ca un copil să nu participe?
Deși participarea la înmormântare poate avea un rol important în procesul de înțelegere a pierderii, există și situații în care absența este alegerea cea mai potrivită.
Gabriela Marc spune că un copil foarte mic, care nu a avut o legătură afectivă cu persoana decedată, o ceremonie foarte haotică sau lipsa unui adult care să îi fie alături exclusiv lui reprezintă motive întemeiate pentru a alege o altă formă de rămas-bun.
Acest lucru nu înseamnă însă că pierderea trebuie ascunsă sau ignorată.
Potrivit psihologului, copilul poate fi implicat într-un ritual adaptat vârstei sale, care să îi ofere ocazia de a-și exprima emoțiile și de a înțelege despărțirea: „Ea poate lua forma unei vizite la mormânt câteva zile mai târziu, a unui desen, a unei lumânări aprinse împreună sau a unei conversații despre omul care a murit și despre locul pe care îl va păstra în familie.”
Ce îi ajută, de fapt, pe copii?
În opinia Gabrielei Marc, întrebarea esențială nu este dacă un copil participă sau nu la înmormântare, ci felul în care adulții îl însoțesc într-o experiență inevitabilă a vieții.
Specialista spune că reziliența nu se construiește prin evitarea oricărei suferințe, ci prin faptul că cei mici descoperă că emoțiile dificile pot fi trăite în siguranță, alături de un adult care îi înțelege și îi sprijină.
„Copiii nu devin mai puternici atunci când sunt feriți de toate durerile vieții. Devin mai rezilienți atunci când descoperă că pot plânge fără să fie certați, că pot pune orice întrebare fără să fie rușinați și că durerea nu trebuie ascunsă pentru a fi suportată”, subliniază ea.
Legătura care nu dispare
Gabriela Marc mai spune că, dincolo de explicațiile despre moarte, aproape fiecare copil încearcă să înțeleagă dacă iubirea dispare odată cu persoana pe care a pierdut-o.
Pentru a-i ajuta pe cei mici să dea sens acestei experiențe, psihologul folosește imaginea unui „fir invizibil”, care continuă să îi lege de oamenii pe care i-au iubit.
„Le spun adesea copiilor că oamenii pe care îi iubim rămân legați de noi printr-un fir invizibil. Nu îl putem vedea și nu îl putem atinge, însă îl simțim în amintiri, în poveștile pe care le spunem despre ei, în gesturile pe care le-am învățat de la ei și în felul în care continuă să facă parte din viața noastră. Bunicul poate să nu mai fie la masă alături de noi, însă poate trăi în rețeta pe care o gătim împreună, într-o expresie pe care o folosim fără să ne dăm seama sau într-o valoare pe care ne-a lăsat-o moștenire. Moartea schimbă forma legăturii, însă nu o rupe”, adaugă aceasta.
În opinia sa, această imagine este adesea mai ușor de înțeles decât explicațiile abstracte despre moarte: „Pentru mulți copii, această imagine aduce mai multă liniște decât explicațiile complicate. Ea le transmite că despărțirea este reală, însă iubirea nu dispare odată cu absența.”
„Până la urmă, una dintre cele mai importante lecții pe care le putem oferi unui copil nu privește moartea, privește iubirea. Rolul nostru nu este să îl ferim de întâlnirea cu pierderea, fiindcă aceasta face parte din viață. Rolul nostru este să rămânem lângă el atunci când o întâlnește pentru prima dată și să îl ajutăm să descopere că iubirea nu se sfârșește odată cu despărțirea. Unele legături nu mai pot fi ținute de mână, însă continuă să existe prin acel fir invizibil pe care îl purtăm în suflet toată viața. Poate că acesta este unul dintre cele mai prețioase daruri pe care le putem lăsa unui copil: convingerea că oamenii pe care i-a iubit nu dispar cu adevărat din viața lui, ei continuă să trăiască în felul în care l-au iubit și l-au schimbat, prin amintiri”, conchide Gabriela Marc.
