Scriitorul
și preotul Gala Galaction ne-a lăsat una dintre cele mai frumoase descrieri ale
Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Experiența povestită a trăit-o chiar de
sărbătoarea de Florii a anului 1926.
Sfântul Mormânt
„Întovărăşit de prea cuviosul Teofilact
intru în piaţeta Bisericii patriarhale şi de aci in sacrul labirint, tocmai
când orga capelei latine aşternea, în zorii acestei dimineţi, ultimele horbote
sonore. Însoţitorul meu mă poartă cu mână energică prin masa clocotitoare a
miilor de oamenii de subt cupole… Văd întâia oară ce este Sf. Mormânt şi ce
este prăpastia arhitectonică şi cu stalactite de candele, în fundul căreia
odihneşte – stalagmită sacrosanctă – capela Sf. Mormânt“, scria el, un an mai
târziu, în publicația „Gândirea“.
Nici nu
a apucat să se dezmeticească bine de ceea ce trăia, că ajunge în sanctuarul
mormântului. „Trec, frânt în două printr’o anticameră, nu mai mare decât camera
unui ascensor şi apoi, după ce au ieşit, ca din gura unui cuptor de aur, alţii
închinători predecesori, intrăm şi noi… Visul e realitate!… O realitate
iluminată de candele şi prezidată de un preot, cu epitrahil. Sânt în locul cel
mai sfânt de pe pământ. O jumătate din acest chivot de piatră e compusă de
lespezi între cari se odihni, trei zile, Biruitorul Morţii. Deasupra, e o placă
de marmură, poate trandafirie, pe care nu pot s’o vază bine de cât acei prea
puţini creştini, intraţi aici, cu ochii uscați şi cu simţurile glaciale…“.
Gala Galaction
„Bisericuţa pare ostrov cu
pomi de aur“
De
acolo, s-au îndreptat spre Golgota, acolo unde a fost îngropată Sfânta Cruce.
„Din altar urcăm, în partea dinspre miază-zi vreo douăzeci de trepte, trecem
peste un coridor şi intrăm într’o a doua biserică, mult mai mică de data
aceasta, şi împărţită în două jumătăţi: una grecească şi alta latinească. Aici
este capela Golgothei. Subt altarul nostru stă, ferecată în argint, piatra
scobită, sigilată de tradiţie ca purtătoarea crucii Mântuitorului, în ceasul
înfigerii în Calvaria. Revenim în sfântul altar. Scormonesc cu trudă, în
greceasca Noului Testament, acele câteva fraze elementare cari îmi trebuesc
pentru curiozitatea şi întrebările fraţilor mei întru Christos. Privesc în
jurul meu… Altarul în semicircomferinţă are jos un brâu de trepte
semicirculare, un jilţ măreţ pentru Patriarh și un dublu-fund obscur, cu guri
ca de lojă, în care trebue să fie cămările şi vistieriile sacre. Sfânta trapeză
se înalţă ca pe un pedestal şi are deasupra un baldachin cu stâlpi“.
După ce
a sosit patriarhul și toți preoții prezenți au luat parte la Sfânta Liturghie,
cortegiul lor a început să ocolească bisericuţa Sf. Mormânt. „Bisericuţa pare
ostrov cu pomi de aur, în mijlocul miilor de capete cari tălăzuesc în jurul ei
în galeriile suprapuse, din imensa rotondă înconjurătoare, stau în ciorchini
multicolori toţi acei închinători sau simpli turişti cari n’au mai găsit loc pe
pardoseală, sau şi-au asigurat din vreme un loc în galerii. Preoţii cântă
trăgănat o melodie lentă şi solemnă, ca şi procesiunea lor… țin acompaniament
extraordinar, pe care deocamdată nu-l înţeleg, ajută cântarea preoţească…
Este un ison cristalin şi cu gâlgâituri de privighetoare, care sue până în
bolţile cele mai de sus şi cutremură văzduhul sfântului locaş. Ai crede că sânt
nişte privighetori adevărate, cari stau în ascunse colivii şi cari, hipnotizate
de incendiul lumânărilor de jos, au început să cânte… Mă domiresc şi înţeleg
ce este: Femeile şi fetele arabe vocalizează ca privighetorile!“, descria el acea
procesiune de neuitat.
