Un nou studiu arată că abuzul, neglijarea, divorțul părinților sau alte experiențe grele trăite în primii ani de viață pot influența, la maturitate, felul în care ne purtăm în relația de cuplu: cum comunicăm, cum ne arătăm afecțiunea și cum trecem prin conflicte. De ce ajung rănile din copilărie să se simtă într-o relație construită zeci de ani mai târziu și ce putem face pentru ca ele să nu ne conducă viața de cuplu?
Ce putem schimba în relațiile noastre Sursă foto: Shutterstock
Studiul, publicat în Journal of Social and Personal Relationships, a analizat răspunsurile a peste 200 de cupluri adulte. Participanții au fost întrebați despre experiențele dificile prin care au trecut în copilărie și adolescență, până la vârsta de 18 ani. Cercetătorii au luat în calcul, printre altele, situațiile în care părinții țipau frecvent la ei sau îi bruscau, dar și perioadele în care nu aveau suficientă mâncare, transmite UGA Today.
Persoanelor care trecuseră prin mai multe experiențe dificile în copilărie le era mai greu să comunice cu partenerul, să își arate afecțiunea și să gestioneze conflictele.
„Adversitatea din copilărie creează un fel de uzură care trece adesea neobservată în viața de zi cu zi. În timp, acest stres cronic ne poate afecta nu doar propria stare de bine, ci și sănătatea relațiilor noastre”, declară Analisa Arroyo, autoarea principală a studiului și profesoară la University of Georgia.
„Într-o relație suntem, într-o anumită măsură, la mila copilăriei partenerului”
„Într-o relație suntem, într-o anumită măsură, la mila copilăriei partenerului. Această afirmație poate părea provocatoare, însă surprinde foarte bine un adevăr psihologic: fiecare dintre noi intră într-o relație cu un bagaj invizibil, format din experiențe, răni emoționale și convingeri dobândite cu mult înainte de a-și cunoaște partenerul. De aceea, multe dintre conflictele din cuplu nu sunt generate doar de ceea ce se întâmplă în prezent, ci și de felul în care trecutul colorează interpretarea prezentului”, explică Laura Găvan, psihoterapeut cognitiv-comportamental, pentru „Adevărul”.
Felul în care ne raportăm la partener poate avea legătură și cu relațiile pe care le-am avut în copilărie cu cei care ne-au crescut. Atunci când părinții au fost apropiați și disponibili emoțional, copilul învață că poate avea încredere în ceilalți. Mai târziu, îi poate fi mai ușor să ofere și să primească afecțiune și să se simtă în siguranță într-o relație.
Lucrurile se pot complica atunci când copilul crește într-un mediu imprevizibil, în care afecțiunea este condiționată, iar părinții sunt distanți emoțional sau reacționează diferit de la o situație la alta.
„Adultul va oscila între teama de abandon și nevoia excesivă de apropiere sau, dimpotrivă, va evita intimitatea de teamă să nu fie rănit. Astfel, conflictele aparent banale din cuplu pot activa răni vechi, iar reacțiile devin disproporționate față de situația prezentă”, clarifică Laura Găvan.
Ce învățăm despre iubire de la părinți
Copiii învață ce înseamnă o relație și uitându-se la părinți: cum își vorbesc, cum își arată afecțiunea, cum se ceartă și ce se întâmplă după un conflict. Dacă acasă predomină certurile, criticile, violența, perioadele lungi de tăcere sau infidelitatea, copilul poate ajunge să considere firesc un mod de a fi în cuplu care, în realitate, îi face rău.
„De multe ori, oamenii spun că nu își doresc o relație asemănătoare cu cea a părinților, însă, fără un proces de conștientizare, ajung să repete aceleași tipare. Nu pentru că le aleg deliberat, ci pentru că acestea reprezintă singurul model relațional pe care creierul l-a învățat în copilărie”, spune psihoterapeutul.
Contează și imaginea despre sine cu care copilul ajunge la maturitate. Un copil care se simte acceptat, încurajat și apreciat poate crește cu mai multă încredere în propria valoare. Criticile constante, comparațiile cu alți copii, respingerea sau lipsa afecțiunii pot lăsa, în schimb, nesiguranțe care se fac simțite mai târziu și în relațiile de cuplu.
„În relația de cuplu, această vulnerabilitate se poate traduce prin gelozie, nevoie constantă de confirmare, teamă că partenerul va pleca sau dificultatea de a accepta complimente și afecțiunea primită”, arată Laura Găvan.
Când un mesaj fără răspuns devine semn de abandon
Pentru unii oameni, lucruri aparent banale într-o relație pot declanșa temeri puternice. Un mesaj la care partenerul nu răspunde imediat, o zi mai aglomerată sau dorința acestuia de a petrece puțin timp singur pot fi interpretate drept semne că ceva nu mai merge.
„Persoanele cu schema de abandon trăiesc permanent cu teama că oamenii importanți le vor părăsi. O întârziere în răspunsul la un mesaj, o perioadă mai aglomerată la serviciu sau o nevoie firească de spațiu personal pot fi interpretate ca semnale că relația se destramă. Din această anxietate pot apărea comportamente de control, verificări repetate, solicitări constante de reasigurare sau reacții emoționale intense”, susține specialista.
Laura Găvan vorbește și despre neîncrederea care poate rămâne după experiențe dificile din trecut. Persoana se poate aștepta să fie rănită, manipulată sau folosită de ceilalți chiar și atunci când se află într-o relație sănătoasă. Gesturi obișnuite ale partenerului pot trezi suspiciuni sau temeri care au, de fapt, legătură cu ceea ce a trăit înainte.
Și felul în care ne certăm se învață, într-o anumită măsură, acasă. Un copil care își vede părinții discutând și rezolvând un conflict are un exemplu foarte diferit de cel care crește într-o familie în care certurile se termină cu țipete, jigniri, amenințări sau zile întregi de tăcere. Ajuns adult, poate recurge la aceleași reacții în propriile relații, uneori fără să își dea seama de unde vin.
De ce contează atât de mult lucrurile mărunte
Studiul realizat la University of Georgia arată că problemele unei relații nu apar doar în timpul certurilor serioase. Contează și felul în care partenerii comunică zi de zi, își arată afecțiunea, se sprijină și reușesc să treacă peste neînțelegeri.
„Nu contează doar conversațiile importante, conflictele majore sau discuțiile de la suflet la suflet. Contează interacțiunile foarte mici, de zi cu zi, care ne pregătesc pentru momentele mai importante și mai dificile atunci când apar”, spune Analisa Arroyo.
Cercetătorii au observat și unele diferențe între femei și bărbați. În cazul femeilor care trecuseră prin mai multe experiențe dificile în copilărie, problemele de sănătate mintală apărute ulterior aveau legătură nu doar cu felul în care ele își evaluau relația, ci și cu felul în care o percepeau partenerii lor. În cazul bărbaților, depresia și anxietatea asociate experiențelor dificile din copilărie aveau legătură cu propria evaluare a relației, însă cercetătorii nu au găsit aceeași asociere și în răspunsurile partenerei.
Ce putem schimba în relațiile noastre
Felul în care am crescut ne poate afecta în relațiile de mai târziu, dar nu înseamnă că vom repeta inevitabil ceea ce am văzut sau am trăit în familie. Cercetătorii arată că oamenii pot învăța să comunice mai bine cu partenerul, să gestioneze altfel conflictele și să își exprime mai ușor afecțiunea. Iar atunci când anumite frici sau reacții continuă să creeze probleme în cuplu, psihoterapia poate ajuta la înțelegerea lor și la schimbarea felului în care răspundem în prezent.
„Vestea bună este că trecutul nu reprezintă o condamnare. Creierul are capacitatea de a învăța noi modele relaționale, iar experiențele corective, relațiile sănătoase și psihoterapia pot modifica tiparele dezvoltate în copilărie. Vindecarea nu înseamnă să uităm ceea ce am trăit, ci să nu mai lăsăm acele experiențe să conducă relațiile din prezent”, explică Laura Găvan.
Urmele trecutului pot apărea în cuplu în multe forme, de la teama de a fi părăsit până la nevoia permanentă de confirmare sau dificultatea de a avea încredere. Important este ce face fiecare cu propriile vulnerabilități și cât ajung acestea să apese asupra relației.
„Partenerul nostru nu este responsabil pentru rănile pe care le-am primit în trecut și nici noi nu suntem responsabili pentru ale lui. Suntem însă responsabili pentru felul în care ne raportăm la ele. Relațiile sănătoase nu apar pentru că doi oameni nu au traume, ci pentru că au curajul să și le recunoască, să și le asume și să nu le transforme în arme unul împotriva celuilalt. Doar astfel cuplul poate deveni nu locul în care repetăm trecutul, ci spațiul în care îl vindecăm”, conchide ea.
