Vizita lui Vladimir Putin în insulele Kurile transformă o dispută teritorială veche de opt decenii într-un mesaj de forță către Japonia și Occident, demonstrând că revizionismul rus operează simultan din Pacific până la Marea Neagră și mizează pe transformarea ocupației, prin timp și fapt împlinit.
Imagine generată cu AI
Vizita lui Vladimir Putin pe Iturup/Etorofu transformă o dispută teritorială veche de opt decenii într-un mesaj strategic adresat Japoniei și Occidentului. Din Pacific până la Marea Neagră, Moscova mizează pe aceeași armă: forța faptului împlinit și timpul care îl transformă în normalitate.
La Tokyo, Vladimir Putin nu a vizitat pur și simplu „Kurilele”. În vocabularul oficial japonez, președintele rus a pășit pe Etorofu, parte a „Teritoriilor de Nord”, teritorii pe care Japonia le consideră ale sale. Diferența de nume poate părea semantică, dar conține, de fapt, întreaga dispută: ceea ce Moscova prezintă drept o deplasare internă a șefului statului într-o regiune a Federației Ruse, Japonia interpretează drept prezența deliberată a liderului unei puteri ocupante pe un teritoriu revendicat de Tokyo.
Poziția oficială japoneză este chiar mai categorică decât formula diplomatică obișnuită de „insule disputate”. Tokyo susține că Etorofu, Kunashiri, Shikotan și grupul Habomai formează „Teritoriile de Nord”, sunt parte inerentă a teritoriului japonez și nu fac parte din Insulele Kurile la care Japonia a renunțat prin Tratatul de Pace de la San Francisco din 1951. Moscova respinge această interpretare și consideră suveranitatea rusă asupra insulelor drept unul dintre rezultatele celui de-Al Doilea Război Mondial.
Tocmai de aceea, vizita lui Putin din 13 august a provocat o reacție atât de puternică. Premierul Sanae Takaichi a calificat deplasarea drept „absolut inacceptabilă”, iar Tokyo l-a convocat pe ambasadorul rus Nikolai Nozdrev. Autoritățile japoneze au precizat că solicitaseră în mod repetat Moscovei, înaintea deplasării, ca Putin să nu viziteze insula. Kremlinul știa, așadar, ce reacție va provoca și a ales să meargă înainte.
Aceasta este prima cheie în care trebuie citită vizita: nu ca o excursie prezidențială într-o regiune îndepărtată a Rusiei, ci ca o demonstrație deliberată de suveranitate.
Putin nu a mers acolo pentru icre
Imaginile difuzate de televiziunea rusă au fost aproape banale. Putin, îmbrăcat într-un costum închis la culoare, inspectează fabrica de procesare a peștelui Iasni. În fața lui se află doi toni uriași și un halibut. Oficialii îi explică particularitățile pescuitului și comportamentul migrator al peștilor. Președintele gustă icre locale și discută relaxat cu oamenii.
„Ce vreme frumoasă aveți aici, exact ca într-o stațiune!”, le spune el localnicilor.
Numai că Putin nu s-a limitat la fabrica de pește. A vizitat și o școală, un spital, a discutat cu locuitorii și s-a întâlnit cu autoritățile regionale. Iar aceste opriri aparent lipsite de spectaculozitate sunt, politic, poate mai importante decât o paradă militară.
Normalitatea este mesajul.
Kremlinul nu prezintă Iturup drept o insulă disputată pe care Rusia trebuie să o apere, ci drept o provincie rusească obișnuită. Există școli rusești, spitale rusești, industrie rusească, administrație rusă și cetățeni ruși care îl întâmpină pe președintele Federației Ruse.
Putin nu a venit, în această logică, să revendice teritoriul. A venit să arate că, pentru Moscova, nu mai există nimic de revendicat.
Aceasta este una dintre cele mai eficiente modalități de transformare a faptului împlinit în realitate politică: nu mai fotografiezi soldatul care păzește teritoriul, ci copilul care merge la școală acolo.
O rană veche de 81 de ani
Istoria explică sensibilitatea extraordinară a momentului.
Iturup – Etorofu pentru japonezi – este una dintre cele patru insule ocupate de forțele sovietice în ultimele zile ale celui de-Al Doilea Război Mondial, după intrarea URSS în războiul împotriva Japoniei.
Aproximativ 17.000 de japonezi locuiau pe cele patru insule înainte de preluarea sovietică. Populația japoneză a fost ulterior îndepărtată, iar astăzi teritoriile sunt locuite de aproximativ 20.000 de cetățeni ruși.
Pentru supraviețuitorii japonezi și pentru familiile lor, imaginile cu Putin degustând icre pe Etorofu nu reprezintă, prin urmare, o simplă provocare diplomatică. Ele readuc în actualitate memoria unui teritoriu pierdut și a unei populații care a fost obligată să plece.
Momentul ales de Kremlin amplifică mesajul.
Vizita a avut loc cu numai două zile înainte ca Japonia să marcheze 81 de ani de la capitularea sa din august 1945. Cu o zi înainte, Coreea de Nord lansase o rachetă în mare, înaintea unor importante exerciții militare comune americano-sud-coreene.
Iar Putin tocmai supraveghease exerciții ale Flotei ruse din Pacific.
Este greu să privești toate aceste elemente exclusiv ca pe niște coincidențe de calendar.
Rusia și Japonia încă nu au încheiat pacea
Există un fapt care arată cât de adâncă este disputa: la mai bine de opt decenii de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Rusia și Japonia nu au semnat încă un tratat de pace care să închidă formal conflictul dintre ele.
Problema insulelor a rămas principalul obstacol.
De-a lungul deceniilor au existat tentative de compromis și perioade în care Moscova și Tokyo păreau să se apropie de o soluție. Dar niciuna nu a depășit problema fundamentală: Japonia cere restituirea teritoriilor, în timp ce Rusia consideră suveranitatea sa rezultatul legitim și ireversibil al războiului.
După invazia rusă pe scară largă a Ucrainei din 2022, spațiul pentru compromis s-a redus dramatic. Japonia s-a alăturat sancțiunilor occidentale, iar relațiile cu Moscova au intrat într-o nouă perioadă de confruntare.
Vizita lui Putin transmite acum că Rusia nu vede niciun motiv pentru a redeschide problema suveranității.
Și aici apare dimensiunea care depășește cu mult relația ruso-japoneză.
Moscova, Beijing și Phenian: presiune asupra Japoniei
În aceeași zi, ambasadorii Rusiei și Chinei la Tokyo, Nikolai Nozdrev și Wu Jianghao, au emis o declarație comună prin care s-au angajat să se opună încercărilor de „revizuire a rezultatelor celui de-Al Doilea Război Mondial”.
Cei doi au avertizat și împotriva „remilitarizării” regiunii Asia-Pacific.
Formularea este semnificativă. Moscova și Beijingul folosesc memoria celui de-Al Doilea Război Mondial pentru a contesta consolidarea militară a Japoniei și aprofundarea alianței sale cu Statele Unite. În același timp, Rusia își consolidează infrastructura militară din Extremul Orient, China își dezvoltă rapid forțele navale și nucleare, iar Coreea de Nord își continuă programele balistice și nucleare.
Pentru Tokyo, amenințarea nu mai vine dintr-o singură direcție.
Japonia se află în proximitatea a trei puteri nucleare – Rusia, China și Coreea de Nord – ale căror interese strategice converg tot mai frecvent în opoziția față de arhitectura de securitate construită de Statele Unite în Asia.
Nu trebuie presupus automat că există un comandament comun Moscova–Beijing–Phenian. Dar există o complementaritate evidentă a presiunilor: China în Marea Chinei de Est și în jurul Taiwanului, Coreea de Nord prin rachete și amenințarea nucleară, Rusia prin Kurile și prin prezența sa militară în Pacific.
Fiecare obligă Washingtonul și aliații săi să privească într-o altă direcție.
Geografia revizionismului
Există o ironie structurală în mesajul Moscovei.
Rusia respinge orice tentativă japoneză de „revizuire a rezultatelor celui de-Al Doilea Război Mondial”, dar tocmai Kremlinul a construit în Europa o politică externă bazată pe contestarea frontierelor și a ordinii teritoriale rezultate după Războiul Rece.
Pentru Moscova, rezultatul unui război este sacru atunci când legitimează controlul asupra Kurilelor. Devine negociabil atunci când este vorba despre frontierele Ucrainei.
În spatele acestei aparente contradicții există însă o logică foarte coerentă: teritoriul aparține, în cele din urmă, celui care dispune de puterea necesară pentru a-l controla și de răbdarea necesară pentru a transforma controlul în normalitate.
Aici apare inevitabil paralela cu Ucraina.
Crimeea, Donețkul, Luganskul, Zaporojie și Herson nu sunt Kurilele. Contextul istoric, juridic și militar este diferit.
Dar mecanismul politic al normalizării poate deveni asemănător.
Mai întâi vine ocupația militară. Apoi integrarea administrativă. Sunt schimbate instituțiile, legislația, programele școlare și documentele de identitate. Urmează investițiile, infrastructura și integrarea economică. După aceea începe să lucreze timpul.
Iar timpul poate modifica inclusiv vocabularul internațional.
„Teritoriu ocupat” poate deveni „teritoriu disputat”. „Teritoriu disputat” poate deveni „realitate de facto”. Iar „realitatea de facto” poate ajunge, după suficienți ani, punct de plecare pentru o negociere.
Aceasta este poate cea mai importantă lecție a Kurilelor pentru Ucraina.
Când ocupația devine normalitate
Opt decenii de control sovietic și apoi rusesc nu au determinat Japonia să renunțe la revendicare. Dar nici revendicarea japoneză nu a modificat realitatea de pe teren.
Rusia administrează insulele. Le militarizează. Construiește infrastructură. Populația este rusă. Liderii ruși le vizitează.
Dmitri Medvedev a devenit, în 2010, primul lider rus care a vizitat teritoriul disputat. Putin duce acum simbolistica mult mai departe.
Aici se află avertismentul.
O revendicare juridică poate rămâne perfect legitimă timp de generații și, totuși, să devină din ce în ce mai dificil de transformat într-o schimbare a realității strategice.
Kurilele demonstrează că timpul nu este neutru într-un conflict teritorial.
De regulă, timpul lucrează pentru actorul care controlează terenul.
De aceea, Moscova nu are nevoie ca Japonia să recunoască formal suveranitatea rusă. Îi este suficient ca lumea să se obișnuiască cu ea.
Din Kurile până la Marea Neagră
Pentru un observator est-european, paralela devine greu de ignorat.
Rusia demonstrează că poate gândi simultan pe mai multe teatre. Faptul că este angajată într-un război enorm în Ucraina nu o împiedică să exercite presiune asupra Japoniei, să desfășoare exerciții navale în Pacific și să coordoneze mesaje diplomatice cu Beijingul.
Este o demonstrație politică importantă.
Moscova vrea să transmită că uzura produsă de războiul din Ucraina nu înseamnă retragerea Rusiei din celelalte dosare strategice.
Din perspectiva Kremlinului, Pacificul, Arctica, Marea Baltică și Marea Neagră nu sunt lumi separate. Sunt spații diferite ale aceleiași competiții cu Occidentul.
Pentru România și pentru flancul estic al NATO, aceasta este partea relevantă a episodului.
Rusia nu trebuie analizată exclusiv prin ceea ce face astăzi în Donbas. Capacitatea ei de a testa limite, de a crea fapte împlinite și de a exploata răbdarea adversarilor funcționează pe o geografie mult mai largă.
Iar apropierea dintre Moscova, Beijing și Phenian amplifică această problemă. Chiar fără o alianță formală comparabilă cu NATO, cele trei capitale pot genera presiuni simultane care obligă Statele Unite și aliații lor să distribuie resurse militare, intelligence și atenție politică între Europa și Indo-Pacific.
Pentru București, această redistribuire nu este o abstracțiune.
Orice creștere a necesarului militar american în Pacific ridică inevitabil întrebări despre resursele disponibile pentru Europa și, în interiorul Europei, pentru flancul estic.
Lecția Kurilelor pentru Ucraina
Există, în final, un motiv pentru care vizita lui Putin ar trebui urmărită atent la Kiev, Varșovia, București și în celelalte capitale de pe flancul estic.
Kurilele arată cât de mult poate dura un fapt împlinit.
Japonia nu a recunoscut suveranitatea rusă asupra celor patru teritorii. Nu a renunțat juridic la revendicare. A refuzat să închidă problema printr-un tratat de pace care ar consfinți situația actuală.
Și totuși, Rusia controlează insulele de opt decenii.
Aceasta este exact situația pe care Ucraina și aliații săi încearcă să o împiedice în teritoriile ocupate.
Moscova nu are neapărat nevoie de recunoașterea occidentală a anexărilor. Pe termen lung îi poate fi suficientă acceptarea tacită a faptului că situația nu mai poate fi schimbată.
De aceea, cuvintele contează. Diferența dintre „teritoriu ocupat”, „teritoriu disputat” și „realitate de facto” nu este doar semantică. Fiecare schimbare de vocabular poate reprezenta o mică deplasare a cadrului politic în direcția dorită de Kremlin.
Vizita de la Iturup/Etorofu ilustrează tocmai această răbdare strategică.
Putin nu a venit să cucerească insula. Rusia a făcut asta în urmă cu opt decenii.
A venit să demonstreze că timpul poate transforma cucerirea într-o fotografie banală: un președinte vizitând o școală, un spital și o fabrică de pește, gustând icre și discutând despre vreme.
Și poate tocmai aceasta este imaginea cea mai puternică a întregii vizite.
Nu soldatul rus pe un teritoriu disputat, ci dispariția soldatului din cadru.
Pentru că adevărata victorie a unei politici a faptului împlinit vine atunci când ocupația nu mai trebuie demonstrată prin forță, ci poate fi prezentată drept viață cotidiană.
Pentru România și flancul estic al NATO, concluzia nu ține, așadar, de Kurile în sine. Ține de tiparul pe care acestea îl confirmă: normalizarea controlului teritorial obținut prin forță nu este o excepție regională a politicii ruse, ci o metodă strategică.
Din Pacific până la Marea Neagră, decorul se schimbă. Logica rămâne.
Iar cea mai periculoasă armă a acestei logici s-ar putea să nu fie racheta, tancul sau nava de război.
Este timpul.
